Curtea de Conturi

CURTEA DE CONTURI

1. Consideraţii generale.

Sistemul financiar modern cunoaşte metoda controlului dublu asupra banului public, unul efectuat de aparatul de specialitate al executivului şi altul efectuat de organul legislativ. Această metodă a fost introdusă în România prin Regulamentele Organice. Prin Legea din 24 ianuarie/5 februarie 1864 (modificată la 1/13 aprilie 1886) a fost înfiinţată Curtea de Conturi, instituţie de inspiraţie franceză. Aceasta era competentă să cerceteze conturile veniturilor tezaurului, casieriile generale de judeţe, precum şi să încheie socotelile cheltuielilor făcute de toţi agenţii fiscali.

Competenţa de control ulterior (postum) a Curţii de Conturi a fost extinsă prin legile modificatoare prin care i s-au atribuit şi unele competenţe jurisdicţionale. Astfel, Legea din 1895 aduce unele îmbunătăţiri în organizarea Curţii de Conturi care vizează:

- stabilirea ordinii ierarhice în raport cu celelalte organe judecătoreşti;

- extinderea competenţei jurisdicţionale asupra oricărui funcţionar public.

2. Organizare si funcţionarea Curţii de Conturi.

Doctrina apreciază că natura juridică a Curţii de Conturi nu este expres reglementată nici de Constituţie şi nici de legea organică, chiar dacă în legea fundamentală este reglementată în Titlul IV ‹‹Economia şi finanţele publice ››. În stabilirea naturii juridice au fost utilizate mai multe metode, plecând de la funcţiile pe care le îndeplineşte, conţinutul activităţii, procedurile şi statutul agenţilor care compun Curtea de Conturi şi “prin raportarea trăsăturilor obţinute la elementele constitutive ale conceptelor cu care operează doctrina occidentală a puterii statale”. Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar ulterior extern şi de jurisdicţie în domeniul financiar, funcţionând în mod independent pe lângă Parlamentul României, dar cu respectarea dispoziţiilor prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării. Constituţia României, prin art 139, stabilea pentru Curtea de Conturi cadrul în care urma a se constitui şi a funcţiona. Această afirmaţie se bazează pe faptul că reglementarea constituţională datează din anul 1991, iar Legea privind organizarea şi funcţionare Curţii de Conturi, prin care se pune în practică această reglementare, apare un an mai târziu urmând a suporta modificări ulterioare prin alte legi (de exemplu prin Legea nr.59/1993, Legea nr. 65/1993 ş.a.).

Anul 2002 aduce pentru Curtea de Conturi modificări importante în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea acestei instituţii, prin adoptarea şi promulgarea Legii nr. 77/2002, Raţiunea înfiinţării Curţii de Conturi rezidă în a “asigura populaţiei atât cunoaşterea dacă banii de care se dispensează prin impozite şi averea publică sunt administraţi conform legii, cât şi convingerea că toţi cei care nu respectă legea sunt obligaţi la răspundere, la recuperarea prejudiciilor cauzate” .

2.1. Principii de funcţionare

Funcţionarea Curţii de Conturi este guvernată de două principii:

1. principiul unicităţii;

2. principiul autonomiei.

1. Articolul 1 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, republicată, definea Curtea de Conturi ca fiind “instituţia supremă de control financiar”. Pentru a preîntâmpina criticile de neconstituţionalitate a acestei formulări, în noua formulare a acestui articol se dă o definiţie exactă acestei instituţii ca fiind instituţie supremă de control financiar extern “asupra modului de formare de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public”.

Curtea de Conturi era definită ca organ suprem de control, fapt ce a dat naştere la controverse urmate de reformulări precum “autoritate administrativă de control financiar”(Legea nr.90/1999). “instituţie supremă de control financiar”(Legea nr. 204/1999). Astfel, s-a reţinut că în activitatea jurisdicţională Curtea de Conturi exercită şi atribuţii jurisdicţionale, dar această activitate a Curţii nu poate avea un caracter suprem, nefiind în concordanţă cu prevederile art. 140 alin. 1 din Constituţie. Colegiul jurisdicţional al Curţii de Conturi şi Guvernul au arătat că semnificaţia termenului de organ suprem este aceea de unic, care are în vedere jurisdicţia financiară. În aceleaşi susţineri se argumentează că legea organică a Curţii de Conturi nu defineşte activitatea jurisdicţională ca fiind a unei instanţe judecătoreşti, ci ca fiind o jurisdicţie în domeniul financiar. S-a afirmat despre Curtea de Conturi că se află în vârful piramidei organelor de control financiar şi de jurisdicţie în domeniu. Aceasta nu înseamnă că hotărârile adoptate în cadrul activităţii jurisdicţionale nu sunt supuse controlului de legalitate, exercitat de către instanţele judecătoreşti, cum ar fi: curtea de apel, prin secţia de contencios administrativ pentru hotărârile pronunţate în primă şi ultimă instanţă de Colegiul Jurisdicţional al Curţii de Conturi sau de Curtea Supremă de Justiţie, prin Secţia de contencios administrativ. În doctrină, au fost formulate unele opinii în sensul supunerii controlului instanţelor de drept comun şi a altor aspecte ce intră în competenţa instanţelor Curţii de Conturi. În critica acestor propuneri se arată că subordonarea unei jurisdicţii speciale controlului unui sistem judecătoresc comun ar fi un nonsens, atâta vreme cât jurisdicţia specială îşi are organizat propriul său sistem jurisdicţional, după cum ar fi cel puţin ciudat ca aceiaşi experţi financiari estimaţi necompetenţi în faza de jurisdicţie financiară să devină peste noapte competenţi în eventualitatea solicitării lor în faţa instanţelor de drept comun .

În virtutea principiului unicităţii, atribuţiile Curţii de Conturi la nivelul judeţelor şi a municipiului Bucureşti sunt exercitate de camerele de conturi judeţene, compuse fiecare dintr-o direcţie judeţeană de control financiar ulterior şi un colegiu jurisdicţional. Curtea de Conturi controlează aceste direcţii şi colegii considerate a fi o prelungire în teritoriu a organului suprem.