Drept canonic - Ora de religie în România și UE

Religia este credința în supranatural, sacru sau divin, și codul moral, practicile de ordin ritual, dogmele, valorile și instituțiile asociate cu această credință. În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane.

Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute (Sacrul, Supremul, Dumnezeul) de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.

Ora de religie este obligatorie în 25 de state din 46 de ţări ale Europei, în Franţa, Albania şi Macedonia materia nu este predată în şcolile publice, iar în restul este facultativă sau opţională, arată Patriarhia Română, citând decizii ale CEDO din 2007.

Dimensiunea naţională a prezenţei religiei în şcoli face ca panorama europeană a chestiunii în cauză să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura şi istoria fiecărei ţări.

În ultimii ani, problema religiei în viaţa publică a reapărut în Europa chiar şi în societăţi considerate laice prin tradiţie, pe fondul intensificării multiculturalismului, dar şi a fundamentalismului religios islamic. Astfel, predarea religiei în şcoli a devenit, la rândul său, un subiect de dezbatere, prin locul pe care şcoala ca instituţie îl ocupă în viaţa publică.

Relaţia dintre Biserică şi şcoală este intrinsec legată de relaţia dintre stat şi religie, iar în Europa, separarea Bisericii de stat face parte din identitatea naţiunilor europene, deşi principiul este aplicat mai mult sau mai puţin strict, în funcţie de particularităţile fiecărei ţări în parte.

Constituția României garantează libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult, Curtea Constituțională a României interpretând în mod constant că predarea religiei în școli are ca temei articolul 32 alineatul 7 din Constituție.

Un studiu realizat în 2010 de Consorţiul european pentru studiul relaţiilor Biserică-Stat şi intitulat "Religia în educaţia publică" împarte predarea religiei în Europa în categorii:

- predarea religiei creştine în care statul se ocupă de elaborarea conţinutului, de predare şi de finanţarea acestei forme de educaţie, dar copiii au posibilitatea se retragă, la alegerea lor sau a părinţilor;

- educaţia confesională obligatorie, în care organizaţiile religioase se ocupă de elaborarea conţinutului şi de predare, în timp ce statului în revine finanţarea. Şi în cadrul acestei forme elevii au dreptul să se retragă;

- educaţia confesională opţională, în care organizaţiile religioase se ocupă de elaborarea conţinutului şi de predare, în timp ce statului îi revine finanţarea;

- educaţia non-confesională opţională, în care statul este cel care se ocupă de elaborarea conţinutului, predare şi posibil finanţare. Interzicerea educaţiei religioase în şcolile publice, caz în care statul prevede ca elevii să poată primi educaţie religioasă în afara şcolii.

În Spania, Biserica Catolică se ocupă de ora de Religie. Deşi nu există o biserică recunoscută în Constituţie, Biserica Catolică este responsabilă de predarea religiei catolice în şcolile de stat, în urma unui acord încheiat în 1979 cu Vaticanul, în timp ce alte religii recunoscute (protestantismul, mozaismul sau islamul) pot fi predate în urma acordurilor încheiate în 1992. Elevii care nu participă la ora de Religie trebuie să urmeze un curs de Istorie şi cultură a religiilor. În jur de 80% dintre elevi aleg disciplina Religie.

În Suedia, separarea dintre Biserica Luterană şi stat este foarte recentă (2000), iar educaţia religioasă este permisă în curriculum, dar este strict non-confesională şi obiectivă.