Drept internațional public

Introducere:

În această lucrare mi-am propus să detaliez o anumită temă din dreptul internaţional privat- partea specială, şi anume despre Starea şi capacitatea persoanelor fizice.

Această temă va cuprinde pe lângă anumite precizări legate de noţiunea stării civile şi mijloacele de probă, actele şi faptele de stare civilă, capacitatea persoanelor fizice, teoria interesului naţional, precum şi normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanelor fizice.

Se ştie că factorul cel mai important prin care se disting raporturile juridice de drept internaţional privat faţă de celelalte raporturi juridice îl constituie elementul de extraneitate. Acest element „străin”,aşa cum i se mai zice, reprezintă o componentă a raportului juridic ce se află sub incidenţa unei legi străine prin raportare la legea română sau la statul român.

De asemenea, subiectele raportului juridic, obiectul raportului juridic şi conţinutul raportului juridic reprezintă principalele elemente de extraneitate.

Apariţia conflictului de legi este determinată de simpla existenţă a elementului „străin” într-un raport juridic. Pentru a înţelege conceptul de conflict de legi, putem folosi spre lămurire următorul exemplu: s-a încheiat un contract de vânzare între o firmă română(vânzătoare) şi o firmă poloneză(cumpărătoare). Contractul s-a încheiat la Ploieşti, iar marfa se livrează în Polonia. Ulterior, între aceste părţi a izbucnit un litigiu datorită neexecutării corespunzătoare a contractului de către una dintre părţi. Problema importantă din acest caz constă în care dintre cele două sisteme de drept este cel aplicabil în speţa dată. Astfel că, ţinând cont de exemplul dat, putem defini noţiunea de conflict de legi ca fiind acea situaţie în care un raport juridic conţine un element de extraneitate(„străin”), devenind aşadar susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept diferite.

Aşadar, referitor la subiectul temei, vom avea în vedere normele conflictuale privitoare la starea şi capacitatea persoanelor fizice. Accentul va fi pus, în special, pe regula aplicării legii naţionale în materia statutului persoanei fizice, aplicarea, în alte cazuri, a altei legi în materia statutului persoanei fizice, caracterul normei conflictuale privind statutul persoanei fizice, domeniul de aplicare a legii statului persoanei fizice, precum şi excepţia de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la capacitatea persoanei fizice, adică aşa zisa teorie a interesului naţional.

Secţiunea 1: STAREA CIVILĂ

1.1. Noţiune: Potrivit art.98NCCiv, starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.

Prin starea civilă se înţelege un ansamblu de elemente luate în considerare de lege pentru determinarea anumitor efecte juridice. Stabilind indentitatea juridică a persoanei, starea civilă dă expresie calităţii sale de subiect de drept. Elementele componente ale stării civile sunt inerente persoanei. Caracterele intrinseci ale stării civile sunt indivizibilitatea, indisponibilitatea şi imprescriptibilitatea.

Starea persoanei rezultă din actele şi faptele de starea civilă. Dacă naşterea şi moartea sunt fapte juridice, adopţia, căsătoria, divorţul şi declarearea judecătorească a morţii sunt acte juridice. Starea civilă este deosebită însă de elementele sale, precum şi de efectele care se produc. Datorită considerării lor distincte, legile aplicabile pot fi diferite.

Starea persoanei prezintă interes sub mai multe aspecte. Aprecierea concretă poate avea în vedere apartenenţa la un anumit stat, relaţiile de familie ori situaţia fizică sau psihică a persoanei. Astfel, o persoană poate fi cetăţean român sau străin, căsătorit sau necăsătorit, minor sau major. Elementele stării civile permit individualizarea persoanei fizice în familie şi societate. Orice persoană are o capacitatea civilă, adică aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Structura capacităţii civile este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi din capacitatea de exerciţiu. Astfel, că potrivit art.28 NCCiv alin.(1)capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. (2) orice persoană are capacitatea de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute, capacitatea de exerciţiu. În art.29 NCCiv sunt prevăzute limitele capacităţii civile: (1)Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expre prevăzute de lege; (2)Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine de a avea drepturi şi obligaţii civile, este dobândită la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia, conform art.34-35 NCCIV. Capacitatea de exerciţiu, ca aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile, este reglementată diferit în funcţie de vârsta persoanei. Capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana fizică devine majoră, adică de la împlinirea vârstei de 18 ani, potrivit art.39 NCCiv. Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, conform art.40NCCiv. Capacitatea de exerciţiu restrânsă este capacitatea de exerciţiu de care beneficiază minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, potrivit art.41NCCiv.