Dreptul la viață

1. Premise istorice

Ideea egalității naturale a oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel - celebrul elev al marelui Platon - în cunoscuta sa lucrare "Politica": "Numai prin lege devine cineva sclav ori este liber, dar prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic". Totodată, în concepția sa, cetatea reprezintă o realitate naturală, iar omul fiind prin natura sa destinat să traiască în cetate este "un viețuitor politic".

Tot astfel, filozofii stoici susțineau că oamenii se nasc egali și au drepturi egale de a cultiva înțelepciunea și virtutea ca expresii ale unui drept natural și universal; legea umană nu are valoare decât atunci când corespunde legii universale.

Tot din antichitate datează și lupta omului "împotriva oricăror abuzuri și inechități", acesta fiind „preocupat să-și făurească o societate care să-i ocrotească libertatea și demnitatea".

Preocuparea de a privi pe om ca ființă autonomă cu personalitate proprie, cu drepturi ținând de ființa sa individuală și nu ca o parte nedistinctă a societății, a început odată cu epoca Renașterii, etapă care a însemnat o grandioasă reînnoire în Europa secolelor al XV-lea și al XVI-lea, nu numai în domeniile literar, artistic și științific, dar și în domeniile economic și social. De această epocă se leagă și marile descoperiri geografice, precum și nașterea capitalismului modern.

Abia în epoca Renașterii, omul a fost considerat altfel decât un simplu atom în societatea care-1 domina, și i s-au recunoscut drepturi proprii pe care le-ar putea opune statului și societății (jus naturalis).

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea raționaliștii vor pune, progresiv, bazele științifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, privite ca expresie a unui drept natural, etern, asemenea ordinii divine.

Preocupările privind drepturile omului s-au manifestat în România în strânsă legatură cu procesul înfăptuirii aspirațiilor românilor spre libertate și unitate naționala.

2. Dreptul la viață

1. Dreptul la viață (art. 2) al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

a. Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;

b. Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c. Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție. (protocolul nr. 11)

Dreptul penal este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător pentru apărarea valorilor sociale fundamentale, în condițiile existenței statului de drept.

Ca parte componentă semnificativă a culturii universale, "cuprinde exigențele fundamentale față de comportarea cetățenilor și față de valorile sociale care trebuie ocrotite prin aplicarea constrângerii juridice în formele sale cele mai grave (pedeapsa)" .

Fiind o expresie a progresului societății, care "în pluralismul și diversitatea ei, creează nu numai factori care respectă și ocrotesc valorile fundamentale ale societății, dar și factori negativi, de contestare a acestor valori", dreptului penal îi revine sarcina de a organiza riposta împotriva acestor tendințe de subminare a păcii sociale și a bunei conviețuiri și de a lua măsuri contra acelora care stânjenesc viața socială.

Această ripostă trebuie însă să aibă la bază doi factori la fel de importanți, și anume: pe de o parte, "necesitatea respectării drepturilor fundamentale atât ale victimei cât și ale agresorului"; pe de altă parte, " necesitatea evitării abuzului celor însărcinați cu combaterea manifestărilor infracționale, astfel ca riposta societății să îmbine eficiența cu legalitatea și imparțialitatea organelor care o exercită, singurele modalități în care societatea modernă concepe lupta împotriva infracțiunilor".