Drepturile Minorităților

Deşi chestiunea minorităţilor a devenit un subiect de constantă preocupare în dreptul internaţional abia după primul război mondial, probleme legate de existenţa şi protecţia grupurilor minoritare au apărut încă din secolul al XVI-lea. Războaiele religioase declanşate ca urmare a Reformei au generat îngrijorări în cadrul comunităţii internaţionale a vremii cu privire la diferenţele între diversele grupuri religioase ce trăiau pe acelaşi teritoriu în state care recunoscuseră o singură confesiune oficială. De la Edictul din Nantes (1598) până la Tratatul de la Berlin (1878) un lung şir de tratate internaţionale a stabilit un sistem internaţional incipient al protecţiei minorităţilor.

Tratatul de la Augsburg (1555) prevedea ca protestanţii şi catolicii “isă trăiască împreună, în linişte şi pace”, iar Tratatul păcii din Westfalia (1648) afirma principiul libertăţii şi egalităţii religioase şi îl accepta ca parte a "dreptului public european". În 1815, la Congresul de la Viena, statele participante au reconfirmat acest principiu. Totuşi, chiar dacă principiul libertăţii şi egalităţii religioase a fost inclus în alte tratate încheiate ulterior, se poate spune că el a existat doar pe hârtie. În special în imperiile otoman şi austro-ungar, conflictele generate de diferenţele religioase au continuat. Practica era cu mult în urme dezideratelor stipulate în textul tratatelor.

Comunitatea internaţională a devenit conştientă de gravitatea problemelor ridicate de existenţa minorităţilor abia după primul război mondial. Ca urmare a prăbuşirii celor trei mari imperii europene: austro-ungar, otoman si ţarist, noi state au apărut pe harta politică a Europei: Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria. Pe teritoriile acestor state trăiau grupuri etnice, religioase şi lingvistice care difereau din punct de vedere al culturii, religiei şi limbii de principalul segment al populaţiei. În consecinţă, Marile Puteri au hotărât stabilirea, prin intermediul tratatelor, a unor obligaţii speciale pentru ocrotirea acestor grupuri minoritare. Ca urmare, au fost încheiate cinci tratate speciale privind minorităţile: cu Polonia (Versailles, 1919), cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (St. Germain en Laye, 1919), cu România (Trianon, 1920) şi Grecia (Sevres, 1920).

Tratatele de pace care au pus capăt războiului au inclus de asemenea prevederi speciale cu privire la drepturile minorităţilor. Unele state au făcut declaraţii referitoare la minorităţi în faţa Consiliului Ligii Naţiunilor ca o condiţie pentru admiterea în Ligă: Finlanda, Albania, Lituania, Letonia, Estonia. Principalele prevederi ale acestor acorduri şi declaraţii pot fi rezumate astfel: angajamentul statelor de a ocroti minorităţile etnice, religioase şi lingvistice; asigurarea drepturilor necesare pentru păstrarea identităţii etnice, religioase şi lingvistice (dreptul de a folosi propria limbă, dreptul la educaţie în propria lor limbă şi cultură, dreptul de a practica religia proprie). S-a recunoscut că aceste prevederi constituiau obligaţii de interes internaţional şi au fost plasate sub ocrotirea garantată de Liga Naţiunilor.

După cel de-al doilea război mondial, comunitatea internaţională a început să-şi concentreze eforturile asupra drepturilor omului şi a protecţiei lor internaţionale. În 1945 a intrat în vigoare Charta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Deşi nu conţine prevederi specifice asupra drepturilor minorităţilor, Charta proclamă principiile respectului şi protecţiei universale a drepturilor omului, ca şi principiile egalităţii şi non-discriminării. Articolul 1 alin.3 prevede că unul din scopurile Organizaţiei este “de a ajunge la cooperarea internaţională...în promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului pentru toţi, fără distincţie legată de rasă, sex, limbă sau religie.” Astfel, prin includerea în Chartă a principiului non-discriminării, care constituie unul din aspectele tradiţionale ale protecţiei minorităţilor, acesta a fost recunoscut ca principiu al Naţiunilor Unite. Aşa cum arăta Francesco Capotorti, raportor al sub-comisiei ONU pentru minorităţi, a avut loc o schimbare de optică în comparaţie cu sistemul Ligii Naţiunilor. După crearea ONU, “acest principiu a fost inclus în contextul protecţiei drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale tuturor fiinţelor umane, şi nu în contextul măsurilor desemnate în special pentru protecţia minorităţilor.”

Conflictele etnice care au izbucnit în epoca post-colonială demonstrează nevoia unui sistem perfecţionat pentru protecţia minorităţilor. Deşi unii autori au identificat problema minorităţilor cu principiul auto-determinării, cele două chestiuni fac parte din sfere diferite ale dreptului internaţional al drepturilor omului. În cazul minorităţilor, accentul este plasat pe drepturile fundamentale ale persoanelor aparţinând grupurilor etnice, religioase sau lingvistice, pe când dreptul la auto-determinare este un drept al popoarelor.

În ultimii ani, chestiunea minorităţilor s-a internaţionalizat şi i s-a acordat o tot mai mare importanţă, atât la nivel universal, cât şi regional.