Femeile Salariate în România și Respectarea Drepturilor Angajatilor

Un raport juridic de muncă nu se poate desfăşura în condiţii optime dacă salariaţilor nu le este asigurată protecţia socială. Aceştia trebuie ocrotiţi faţă de abuzurile angajatorilor, care în cele mai multe cazuri îi explodează în condiţii neprielnice pentru dezvoltarea lor profesională.

În literatura juridică de specialitate, s-a apreciat că este normală preocuparea legiuitorului p [pentru protecţia salariaţilor întrucât, contraprestaţia angajatorului, corespunzătoare efectuării muncii, nu se reduce numai la acordarea salariului, ci ea este mult mai complexă: presupune în primul rând, asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, şi apoi, consecinţă a desfăşurării activităţii, plata drepturilor salariale. Trebuie avut în vedere faptul că salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială, deoarece acestea facilitează desfăşurarea raportului juridic de muncă.

Normele juridice în materie înfăţişează o expresie a implicării statului în asigurarea protecţiei salariaţilor la procesul de muncă. Normele elaborate se aplică atât la nivel naţional, cât şi la nivel de ramură şi la nivel de angajator, în raport cu caracteristicile specific activităţilor desfăşurate la aceste niveluri.

În vederea asigurării protecţiei salariaţilor, angajatorii au atât drepturi cât şi obligaţii. Drepturile conferite angajatorului sunt de directive, de control şi disciplinare. Obligaţiile angajatorului rezidă în dispoziţii tehnico structurale, prin acre garantarea înştiinţării fiecărei persoane asupra pericolelor la care aceasta este supusă la locul de muncă, precum şi asupra instrucţiunilor de avertizare.

A fost imperios nevoie de reglementarea şi unor dispoziţii în cadrul protecţiei muncii ale angajaţilor, deoarece prin instituirea lor s-a urmărit îndeosebi neexploatarea salariilor prin expunerea acestora la condiţii vitrege efectuării activităţilor de serviciu.

Protecţia salariaţilor nu se rezumă doar la aplicarea, respective asigurarea unor măsuri de protective socială. Acestea se referă îndeosebi şi la demnitatea în munca a salariaţilor. Demnitatea în munca a salariaţilor reprezintă un drept pe care îl are un salariat în cadrul raportului de muncă. Acesta este prevăzut în Codul muncii, unde se face referire la respectarea demnităţii şi a conştiinţei salariatului fără nici o discriminare. Pe plan internaţional au fost emise o serie de reglementări printre care, aş putea să menţionez: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966), Carta socială europeană.

Un exemplu elocvent care ne arată încălcarea acestui drept, demnitatea în muncă, este atunci când la angajare se pretinde viitoarei salariate să efectueze un test de graviditate (fapt ce este interzis prin art. 27, alin. 4 din Codul muncii) sau dacă se solicita informaţii legate de viaţă private, familială a candidatului.

Reglementarea acestui drept este de ordin imperative, deoarece el se naşte din relaţia ce se constituie între angajator şi angajat. Angajatorul este îndreptăţit să îi dea atribuţii, responsabilităţi salariatului, de a-I preciza obligaţiile de serviciu şi de a supraveghea modul de executare a acestor îndatoriri. Salariatul este nevoit să realizeze sarcinile primate, ordinile şi instrucţiunile care I se dau.

Înainte de toate, angajatorul trebuie să respecte drepturile fundamentale ale salariatului. Hartuirea morală sau cea sexuală, discriminarea pe orice motiv reflectă încălcări ale demnităţii în muncă.

Asemănător putem afirma că este încălcată demnitatea în muncă atunci când angajatorul îşi exprimă faţă de salariatul sau un comportament despotic, insultător, peiorativ, cu rolul de a-l timora, de-al degrada, precum şi atunci când îl constrânge să execute alte sarcini de serviciu inferioare pregătirii sale, când îl mută discreţionar şi fără acordul său într-un alt loc de muncă, când îi micşorează remuneraţia sau când îl sancţionează fără motiv.

Este de menţionat faptul că cotropirea acestui drept al angajatului sau exprimarea unei atitudini abuzive de către angajator poate surveni fie prin nerespectarea legii, fie prin folosirea cu rea-credinţă a unui drept al său, însă repercusiunile actelor sale sunt inechitabile.

Protecţia muncii trebuie privită nu numai că un drept, ci şic a o serioasă îndatorire de serviciu, ce trebuie impusă tuturor salariaţilor, indiferent de postul pe care îl ocupă. Nu de multe ori, s-a constat în jurisprudenţa că drepturile salariaţilor au fost încălcate într-un mod flagrant de către angajator, deoarece acesta prefera să respecte propriile “reguli”.