Formele participației în cazul infracțiunilor specifice afacerilor

CAP. I. Introducere

Problematica dreptului poate fi abordată sub mai multe aspecte, întrucât dreptul este privit, în primul rând, ca un fenomen sociologic, cu o structură complexă şi o fizionomie aparte, ce întruchipează, în gradul cel mai înalt posibil viaţa juridică a unei societăţi umane, sistemul juridic. Ideea pe care se fundamentează întreg edificiul cunoaşterii în acest domeniu (drept) este cea de justiţie, dreptate, echitate. Ceea ce este specific vieţii juridice, particularizându-1 faţă de celelalte componente normative ale vieţii sociale este faptul că suportul ideii de justiţie, garanţia realizării ei în fapt, o constituie regula de drept.

De asemenea, prin funcţia preventivă şi educativă pe care o are, norma de drept avertizează asupra pericolului la care se expun cei ce o încalcă astfel încât, de teama constrângerii, mulţi dintre oameni îşi vor adapta conduita la rigorile legii, eliminând de asemenea, posibilitatea intervenţiei forţei coercitive. Fundamentul pedepsei fiind apărarea societăţii împotriva infracţiunilor, scopul nu poate fi decât prevenirea comiterii de infracţiuni. Fără îndoială, pedeapsa este efectul infracţiunii, dar contrar, a ceea ce aparent ar putea rezulta din alăturarea acestor două noţiuni, infractorul nu este pedepsit pentru ca răul să-şi găsească o compensaţie în suportarea unei suferinţe, pentru a ispăşi suferinţa sau paguba pricinuită, căci o asemenea răzbunare legalizată ar fi un act gratuit şi inutil, ci pentru ca societatea şi valorile ei fundamentale să-şi găsească o cât mai adecvată ocrotire.

Fermitatea în aplicarea legii penale presupune aplicarea întocmai, cu consecvenţa şi intransigenţa principială, a prevederilor legale, în spiritul şi în scopul în vederea căruia au fost instituite. Dar fermitatea nu se confundă cu duritatea şi excesul: o pedeapsă este fermă nu pentru că este aspră, ci pentru că, fiind stabilită cu intransigenţa principială, pe baza criteriilor prevăzute de lege, reprezintă în cazul concret respectiv tratamentul penal cel mai adecvat necesităţilor de reeducare a făptuitorului şi de apărare socială.

CAP. II. Formele participatiei penale

Sectiunea I. Autorul . Coautorul

§1. Definitia autorului

Autor al unei fapte este persoana care a săvârşit fapta şi căreia i se atribuie, deci, acea faptă.

Codul penal în vigoare defineşte noţiunea de „autor” în art. 24 astfel: „Autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală”.

Calitatea de autor nu este condiţionată de existenţa participaţiei, autor fiind şi acela care săvârşeşte singur o faptă prevăzută de legea penală.

Când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se caracterizează prin aceea că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Prin termenul „nemijlocit” se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte, caracterul de act de executare pe care trebuie să-1 aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei.

Comiterea oricărei fapte implică efectuarea unor acte de executare (comisiune, acţiune) sau îndeplinirea unor acte obligatorii (omisiune, inacţiune). Astfel, autor al faptei realizată prin comisiunea sau omisiunea astfel săvârşită este persoana care efectuează actele de executare sau care nu îndeplineşte actele la care era obligată.

Autorul contribuie în mod nemijlocit la săvârşirea faptei, indiferent dacă pentru realizarea acelei contribuţii foloseşte sau frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă), ori dinamizează sau profită de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

Nu este autor, ci instigator, acela care se serveşte de o altă persoană pentru a comite actele de executare, sau care determină altă persoană să nu-şi îndeplinească obligaţiile sale, fiindcă contribuţia la comiterea faptei nu este nemijlocită.