Funcțiile statului de drept în spațiul european

Abstract

În ceea ce priveşte funcţiile statului, trebuie să observăm mai întâi că istoria constituţională a statelor este, dincolo de disputele generate de problematica formală a dobândirii şi exercitării puterii de către guvernanţi în raport cu guvernaţii, istoria efortului de a concilia voinţa şi interesele indivizilor şi societăţii asupra cărora se exercită actul de guvernare, cu voinţa şi interesele subiectelor titulare ale autorităţii politice exclusive, cu alte cuvinte de a stabili un raport între legitimarea socială şi legitimitatea în sine dezvoltată de orice putere statală. Cuceririle teoretice ale secolului XX, care în plan politico – juridic au consacrat conceptul statului de drept, democratic şi social, au generat realitatea unor state în care puterea a fost structurată şi supusă dreptului, un drept, stabilit în competiţia dintre interese şi valori promovate în raport cu nevoile umane, un drept pus, mai mult sau mai puţin eficient, în slujba cetăţenilor săi.

În doctrina actuală există o serie de concepţii tinzând spre depăşirea, dintr-o perspectivă funcţionalistă , a distincţiei clasice dintre funcţia legislativă şi executivă a statului, respectiv dintre funcţia de stabilire a conţinutului dreptului şi aceea de realizare materială, efectivă, a dreptului. Dintre acestea, unele confundă funcţiile statului cu natura activităţii organelor statale, astfel în cadrul concepţiilor binare, dualiste privind diviziunea funcţiunilor statului, distincţia dintre legislativ şi executiv este transpusă, într-o prima categorie de concepţii, înspre distincţia dintre funcţia politică şi funcţia administrativă a statului, distincţie în conformitate cu care legea devine un cadru de principiu, stabilind o orientare politică generală, guvernământul acţionând în interiorul acestui cadru. Funcţia politică este exercitată de o pluralitate de organe, Guvern, Parlament, Şeful statului etc. şi cea administrativă de asemenea, neexistând nici un impediment ca aceeaşi autoritate (Guvernul) să contribuie la exerciţiul ambelor funcţiuni.

O altă categorie de concepţii binare este generată de constatarea că sarcinile între Guvern şi Parlament nu se mai repartizează în democraţiile actuale după distincţia între puterea de a lua decizii primare şi puterea de a executa aceste decizii. Astfel, se afirmă că: „noţiunea de putere guvernamentală depăşeşte cu mult noţiunea tradiţională de putere executivă. Ea i se opune chiar într-un sens: ideea de executiv implicând că Guvernul intervine în al doilea rând, că el nu are iniţiativa acţiunii. Dimpotrivă, Guvernul modern are în mod esenţial un rol de impulsiune: în cadrul maşinii politice, el este motorul”.

Guvernul are, în această accepţiune, rolul de a planifica activitatea naţională prin orientarea iniţiativei legislative, prin definirea politicii generale, prin trasarea programelor de acţiune. El nu se mai rezumă la a executa legile votate de Parlament, ci participă activ la elaborarea lor, pe de o parte prin activităţi de impulsiune politică şi pe de altă parte prin activităţi de direcţie generală. Funcţia deliberativă, înţeleasă ca putere de limitare, pe de o parte, şi ca putere de revendicare pe de altă parte, aparţine Parlamentului, şi are o dimensiune a priori, prin stabilirea cadrului general al acţiunii guvernamentale şi o dimensiune a posteriori exprimată prin activitatea legislativă şi prin puterea bugetară. Puterea de revendicare se manifestă prin transformarea Parlamentului într-un fel de birou de reclamaţii pentru cetăţeni, grupuri de interese şi opoziţie. De aceea: existenţa libertăţilor rămâne legată în fapt de existenţa Parlamentelor.