Încetarea contractului individual de muncă ca urmare a demisiei salariatului

Demisia este reglementată de art. 55 lit. c) coroborat cu art. 81 Codul muncii, reprezentând un caz de încetare a contractului individual de muncă ca urmare a voinţei unilaterale a salariatului, fiind necesar a se efectua în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, angajatul comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz, care curge din ziua imediat următoare celei în care s-a făcut comunicarea.

Prin reglementarea demisiei se dă expresie concretă principiului libertăţii muncii consacrat de art. 38 alin.1 din Constituţie, prin alegerea liberă a profesiei sau activităţii sale. Salariatul nu este obligat să muncească la sau numai la angajatorul cu care a încheiat un contract individual de muncă, în condiţiile în care evaluarea propriilor sale opţiuni şi interese dobândesc alte sensuri şi direcţii în viaţa acestuia.

În dreptul românesc, regula generală este încheierea contractului de muncă pe durată nedeterminată, contractul pe durată determinată constituind excepţia. Încetarea contractului de muncă prin acordul părţilor sau din iniţiativa salariatului nu este supusă unor condiţii restrictive, tocmai pentru o mai mare libertate a angajaţilor.

Demisia reprezintă actul unilatal de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz, aceasta fiind singura condiţie care trebuie respectată spre deosebire de încetarea contractului din iniţiativa angajatorului. Prin demisie poate înceta orice contract individual de muncă, indiferent că este vorba de contracte încheiate pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, cu timp de lucru integral sau parţial. Sintagma “ act unilateral de voinţă ” are la bază faptul că nu este necesar acordul angajatorului pentru încetarea contractului de muncă fiind sufiecient ca salariatul să se manifeste iîn acest sens, printr-o notificare scrisă şi înmânată angajatorului, prin intermediul persoanelor competente să o primească. Refuzul angajatorului de a o accepta, nu are relevanţă juridică salariatul putând face dovada remiterii ei prin martori sau prin înscris. În situaţia în care angajatorul refuză înregistrarea demisiei, salariatul poate să o trimită printr-o scrisoare recomandată sau altă modalitate care să îi probeze existenţa

Demisia reprezintă un act unilateral de dreptul muncii, prin urmare pentru validitatea ei se cer a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege în acest sens. În doctrină , s-a reţinut poziţia de inegalitate a părţilor în ceea ce priveşte încetarea contractului individual de muncă prin actul juridic unilateral al uneia din părţile sale, în sensul că angajatorul poate determina încetarea unilaterală a contractului numai în cazurile şi condiţiile stabilite limitativ de lege, pe când salariatul poate denunţa unilateral, oricând, orice contract individual de muncă şi fără a fi obligat legal la motivarea deciziei sale.

Numai că această calificare ca inegală a poziţiei de forţă deţinută de fiecare parte a contractului individual de muncă nu este chiar exactă, deoarece şi în cazul demisiei legiuitorul stabileşte condiţii pentru validitatea acestui act juridic. Faptul că între condiţiile şi cazurile stabilite de legiuitor nu există un echilibru, o corespondenţă perfectă, acestea fiind defavorabile saumai restrictive pentru angajator, reprezintă însă o realitate.