Infracțiuni contra patrimoniului

Constituția României, prin art. 136 alin. (1), spcifică în mod expres faptul că proprietatea este publică sau privată. În teorie orice bun, mobil sau imobil, poate forma obiect al dreptului de proprietate publică sau privată. În același articol, în alin. (3) sunt catalogate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice: bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică.

În dreptul penal, noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase. Infracțiunea nu ar putea fi săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta va exista întotdeauna .

În incriminările privind faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei, ceea ce înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta pe care legea penală o prevede ca infracțiune . Victima nu trebuie să dovedească faptul că este proprietar sau că ar deține legitim ori că ar avea alte drepturi asupra bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

Conform art. 17 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, orice individ are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni dintre aceștia nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea deținută. Art. 1 al protocolului adițional la Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului menționează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Protejarea patrimoniului prin reglementările dreptului penal a fost dintotdeauna un scop prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând un element important a vieții de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales proprietatea, la nivel individual precum și micro sau macrosocial .

Valorile conținute în aceste expresii sunt ocrotite însă și de dreptul penal, legea penală sancționând infracțiunile contra patrimoniului. Acesta este motivul pentru care, în doctrină, s-a pus problema semnificației penale a noțiunilor utilizate de dreptul penal și care aparțin, prin excelență dreptului civil .

În noul Cod Penal, infracțiunile contra patrimoniului au fost sistematizate în cinci capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile, ca entități patrimoniale, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt . Cele cinci capitole sunt: