Insolvența persoanelor fizice

Reglementarea dată prin Legea nr. 151/2015 privind insolvenţa persoanelor fizice a intrat în vigoare la 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial nr. 464/2015. Legea prevede procedura de insolvenţă pe bază de plan de rambursare a datoriilor, procedura judiciară de insolvenţă prin lichidare de active şi o procedură simplificată de insolvenţă.

În primul rând este necesar să definim noțiunea de insolvenţă, așa cum o definește și legea în art. 3 punctul 12 ca fiind acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente. Insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de la data scadenţei, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.

Rolul acestei reglementări și principiile care o ghidează

Legea insolvenței persoanelor fizice se adresează persoanelor fizice de bună-credință, ale căror datorii rezultă dintr-o activitate ce are ca scop satisfacerea unei nevoi personale, cum ar fi restanţele la furnizorii de utilităţi, întârzieri la achitarea ratelor bancare contractate pentru achiziţia unui serviciu sau produs personal etc., și nu dintr-o afacere ce are ca scop generarea de profit.

Legea nu defineşte clar ce înseamnă un debitor de bună–credinţă, însă face o enumerare a datornicilor care nu pot beneficia de această procedură. Printre motivele care pot împiedica o persoană fizică să intre în insolvență sunt existenţa unor condamnări pentru diferite infracţiuni, întocmirea de acte frauduloase sau excesiv de generoase care au diminuat averea acesteia, nedepunerea de eforturi pentru a găsi un loc de muncă etc.

Principiile enumerate și în actul normativ în art. 2 pe care se bazează procedura insolvenței persoanelor fizice sunt 8 la număr printre care acordarea unei șanse debitorilor de bună-credință de redresare a situației financiare, prin intermediul unui plan de rambursare a datoriilor; facilitarea negocierii/renegocierii amiabile a creanțelor și a încheierii unui acord al creditorilor cu debitorul asupra planului de rambursare a datoriilor; sprijinirea ieșirii din starea de insolvență a debitorului; maximizarea, printr-o procedură colectivă, a gradului de recuperare a creanțelor și a gradului de valorificare a activelor, atunci când este cazul; asigurarea unor proceduri de insolvență eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare și derulare a procedurii într-un termen rezonabil, într-o manieră obiectivă și imparțială, cu minim de costuri pentru creditori și orice alte entități implicate;

Condițiile de aplicare a Legii 151/2015

Conform art.4 din lege, aceasta se aplică persoanelor fizice care:

• au domiciliul/reşedinţa de cel puţin şase luni în România;

• se află într-o stare de insolvenţă;

• nu există o probabilitate rezonabilă ca debitorul să redevină, în maximum 12 luni, capabil să îşi execute obligaţiile contractate, cu menţinerea unui nivel de trai rezonabil pentru sine şi pentru persoanele pe care le are în întreţinere;

• cuantumul total al obligaţiilor scadente este cel puţin egal cu valoarea a 15 salarii minime pe economie.

Legea nu are ca obiect insolvenţa persoanelor fizice autorizate sau a celor ce desfăşoară o activitate independentă.

Aceeași lege elimină anumite bunuri din averea debitorului din a fi supuse valorificării și procedurilor prezentei legi întrucât sunt necesare asigurării unui nivel de trai rezonabil . Pe acestea legea le numește bunurile neurmăribile și sunt bunurile de uz personal sau casnic (inclusiv mobilierul), cu o valoare de până la 5.000 lei fiecare; obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, cu o valoare de până în 2.000 lei fiecare; un vehicul, dacă e indispensabil necesar debitorului şi familiei sale, cu o valoare sub 5.000 euro; bunuri care servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului.

În procedura de insolvenţă prin lichidare de active, valoarea bunurilor neurmăribile poate fi stabilită sub plafonul maxim.

O altă condiție esențială este aceea că nu poate beneficia de procedură debitorul care a mai fost subiect al unei astfel de proceduri ce s-a încheiat cu eliberarea de datoriile reziduale, cu mai puțin de 5 ani anterior formulării unei noi cereri de deschidere a procedurii insolvenței.