Logica și dreptul

În acest eseu voi reconstrui un text din caretea „Logica și Dreptul -culegere de traduceri-”, tradusă de Drăgan Stoianovici, editura Paideia. Textul selectat este intitulat „ Drept, logică și argumentare” de Chaim Perelman (pagina 43). În reconstrucția acestui text voi identifica teza și concluzia pentru care autorul argumentează prin intermediul întrebării „ ce susuține autorul?” cât și temeiurile și premisele pe care le aduce pentru susținerea argumentarii prin intermediul întrebării „ce temeiuri aduce autorul pentru a-și susține teza?”. După ce voi finaliza reconstrucția și voi atinge toate punctele propuse prin care să înțelg ceea ce dorea autorul să transmită voi trece la analiza argumentelor formulând în acest scop urmatoarele întrebări: „Decurge concluzia din premise?” și „se susțin premisele?”.

În textul lui Chaim Perelman, am ajuns la concluzia că acesta încearcă să transmită rolul judecătorului și în ce constă raționamentul juridic al celui ce trebuie să examinezae o pricină adusă în fata justiției. Pentru început acesta se rezumă la simbolurile universale ale justiției, astfel prezintă statuia așezată în Piața Justiției din Berna- statuie ce întruchipează o femeie legată la ochi, care tine balanța în mâna stângă și paloșul în cea dreaptă. Autorul consideră că paloșul semnifică hotărârea sa de a executa sentința, iar balanța situată în poziția de echilibru arată cu precizie ce se cuvine fiecăruia, prin aceasta înțeleg ca autorul încearcă sa transmita că fiecare este egal în fața judecătorului. Fâșia ce acoperă ochii semnifica datoria justiției de a fi imparțială, „de a nu se uita la justițiabili, de a nu se preocupa nici de puterea ori slăbiciunea lor, nici de bogăția ori saracia lor, de a nu cunoaște nici prieteni nici dușmani: singurul lucru important este cantărirea nepărtinitoare și faptul de a asigura conformitatea sentinței cu ea”. Pe baza afirmaților autorului, sunt de aceeași parere cu acesta, că judecatorul trebuie să fie imparțial și să dea sentința pe baza dovezilor și nu pe criterii de prietenie, rudenie sau stratificare socială deoare în acest caz ar fi încălcată litera legii iar justitia nu și-ar mai avea rostul, făcând ca balanța să se aplece în partea unde ea își vede interesul.

Pentru a evidenția diferențele între sistemul actual și cel de dinainea sfârșitului secolului al XIX-lea când nu exista loc pentru principiul teoriei argumentării, artei de a persuada și convinge, autorul ne oferă ca exemplu articolul 393 din Codul penal Belgean: “Omuciderea comisă cu intenție este calificată drept omor. Ea se pedepsește cu munca silnica pe viața”. Pe baza acestui articol autorul îl analizează prin intermediul logicii formale și îl reprezintă prin următorul raționament: „ pentru orice x, dacă fx, atunci gx. Or, fA; de unde urmează ca gA: ceea ce înseamnă că, întrucât sentința trebuie să se conformeza legii, A trebuie pedepsit cu munca silnică pe viață”. Astfel prin acest raționament logic autorul subliniază că nu este suficient ca judeacătorul să-l condamne pe acuzat pentru că acesta aplica legile logicii. Deoarece el trebuie să constate ce regulă urmează; că faptele sunt stabilite și că ele trebuie calificate conform legii; abia după toate acestea, el poate aplica schema de raționament al logicii formale. Autorul mai precizeaza că trebuie mai întâi să fie stabilite faptele pentru ca sentința să fie dreapta, astfel se ajunge la concluzia că nu este de ajuns o acuzație pentru ca acuzatorul să fie condamnat, este necesar ca acuzația să fie susținută de dovezi clare care să ajute judecătorul să-și formeze convingerea intima că faptele imputate s-au produs efectiv , ceea ce reprezintă o problemă de probare. În drept intervin constant prezumțile spre a favoriza pe cel în avantajul căruia pot fi invocate, astfel că autorul cărții, Drăgan Stoianovici, a completat textul prin expresia care atesta că în dreptul nostru orice persoană este prezumată nevinovată până la proba contrarie, între timp ea nu trebuie să-și dovedească nevinovăția, sarcina probei rămânând acuzatorului sau celui care vrea să modifice o stare de lucruri existentă. Prin această afirmație nu se face nimic altceva decât dea a se da un nou înțeles principiului egalitații în justiție. În paragraful reapectiv evidențiază că pârâtul nu trebuie să facă ceva sau să nu facă ceva in privința acuzaților care i se aduc, lăsându-l în felul acesta pe recalmant în postura de a dovedi vinovăția acestuia. Totuși, nu toate probele pot fi considerate admisibile de către judecător, deoarece stabilirea ordinii sociale poate fi considerată în anumite cazuri mai importantă decât stabilirea adevărului. Totodată judecătorul poate opta ca sentința să fie dreaptă, fapt ce poate fi posibil cu prețul unei afirmații în dezacord cu adevărul; în această situație autorul ne-a oferit ca exemplu cazul în care o mamă era acuzată că și-a ucis, cu ajutorul medicului, noul-născut cu dizabilități, chiar dacă juriul cunoștea faptele, care erau incontestabile, judecătorul a refuzat să califice respectivul homucid drept omor, deși a fost comis neîndoielnic cu premeditate. Raportându-ne la doctrina dreptului, soluția dată de judecător în premisa respectivă, poate fi considerată subiectivă deoarece judecătorul a apelat la milă față de mama care trebuia să trăiască cumplita tragedie, pentru a soluționa cazul acesta a apelat la o ficțiune pentru a o achita pe mamă, consider că soluția judecătorului este corectă deoarece decizia mamei, chiar dacă este una brutală, aceasta este raportată pe termen lung și în context cu problemele de integrare socială pe care nou-născutul cu probleme le-ar fi întâmpinat în viitor. Raportandu-ne la istorie, dea lungul timpului s-au tot practicat soluții asemănătoare, cele mai grave pot spune ca au fost cele din timpul comunismului când în timpul regimului lui Nocolae Ceaușescu, copii care aveau handicap sever erau ținuti în condiții improprii, sedați și bătuți pentru a le cauza moartea, astfel au murit foarte mulți copii în orfelinatele statului, copii care erau abandonați la naștere de proprii părinți. Totuși în cazul copiilor din perioada comunistă, pe lângă cei cu handicap sever se aflau și copii care aveau șanse de a-și reveni sau nu ereau atât de grav încât să le afecteze integrarea în societate, în acest caz se pune întrebarea cine trebuie tras la răspundere pentru asta și care ar fi judecata corectă? Întrebare la care nu se poate stabili un răspuns cert deoarece de-a lungul timpului s-a ascuns acest fapt de populație, iar când s-a aflat deja era prea târziu ca să mai sensibilizeze cetățenii și decizia de a pedepsi pe cineva pentru faptele respective să mai conteze cum ar fi contat în perioada respectivă.