Cuprins
- CAPITOLUL I
- Conceptul si configurarea notiunii de drept
- 1. Definitia dreptului
- 1.1 Conceptul notiunii de „drept”
- 1.2 Definitia dreptului
- 2. Norma juridica
- 2.1 Definitia normei juridice
- 2.2 Conceptul de norma juridica si trasaturile acesteia
- 2.2.1 Conceptul de norma juridica
- 2.2.2 Trasaturile normei juridice
- A. Caracterul general si impersonal al normei juridice
- B. Caracterul tipic al normei juridice
- C. Raportul intersubiectiv pe care îl implica norma juridica
- D. Caracterul obligatoriu al normei juridice
- 2.3 Structura normei juridice
- A. Structura logica a normei juridice
- B. Structura tehnico-legislativa a normei juridice
- 2.4 Clasificarea normelor juridice
- A. Criteriul ramurii de drept
- B. Criteriul fortei juridice a actului normativ
- C. Criteriul structurii logice
- D. Criteriul sferei de aplicare
- E. Criteriul gradului si intensitatii incidentei
- F. Criteriul modului de reglementare a conduitei
- G. Normele organizatorice
- H. Normele punitive si normele stimulative
- 3. Curente de gândire juridica
- 3.1 Scoala originii divine a dreptului
- 3.2 Scoala dreptului natural
- 3.2.1 Hugo Grotius
- 3.2.2 Thomas Hobbs
- 3.2.3 John Locke
- 3.2.4 Jean Jacques Rousseau
- 3.3 Scoala istorica
- 3.3.1 Charles Louis de Secondat Montesquieu
- 3.3.2 Frederich Karl vov Savigny
- 3.4 Scoala utilitarismului juridic
- 3.4.1 Helvétius
- 3.4.2 Jeremie Bentham
- 3.5 Scoala pozitivista a dreptului
- 3.5.1 Auguste Compte
- 3.5.2 Emile Durkheim
- 3.5.3 Léon Duguit
- 3.5.4 Gaston Jéze
- 3.5.5 Hans Kelsen
- CAPITOLUL II
- Originea dreptului si criteriile diviziunii
- 1. Originea si evolutia dreptului
- 1.1 Originea dreptului
- 1.2 Primele legiuiri
- 1.3 Factorii de configurare a dreptului
- 1.3.1 Cadrul natural
- 1.3.2 Cadrul social-politic
- 1.3.3 Factorul uman
- 1.4 Esenta, continutul si forma dreptului
- 1.4.1 Esenta dreptului
- 1.4.2 Forma dreptului si continutul sau
- 2. Criteriile diviziunii dreptului
- 2.1 Criteriul utilitatii la Ulpian
- 2.2 Criteriul obiectului reglementarii juridice
- 2.3 Criteriul metodei reglementarii
- 2.4 Principiile comune ramurii de drept
- CAPITOLUL III
- Configurarea diviziunii dreptului în sistemele juridice contemporane
- 1. Sisteme contemporane de drept
- 1.1 Clasificarea marilor sisteme de drept contemporan
- 1.2 Sistemul de drept romano-germanic
- 1.2.1 Formarea si raspândirea
- 1.2.2 Sistemul juridic francez – pilon al dreptului romano-germanic
- 1.2.3 Sistemul juridic german – cel de-al doilea pilon al dreptului romano-germanic
- 1.3 Marele sistem de common-law
- 2. Obiectul juridic al dreptului public si al dreptului privat
- 2.1 Léon Duguit 2.2 Maurice Hauriou
- 3. Configurarea diviziunii dreptului în sisteme juridice
- 3.1 Dreptul public. Principii si continut
- A. Principiile si cuprinsul dreptului constitutional
- B. Principiile si cuprinsul dreptului administrativ
- C. Principiile si cuprinsul dreptului penal
- D. Cuprinsul si principiile dreptului international public
- E. Cuprinsul si principiile dreptului public general
- 3.2 Dreptul privat. Principii si continut
- A. Principiile si cuprinsul dreptului civil
- B. Principiile si cuprinsul dreptului comercial
- C. Principiile si cuprinsul procedurii civile
- D. Dreptul privat general
Extras din proiect
CAPITOLUL I
Conceptul si configurarea notiunii de drept
1. Definitia dreptului
1.1 Conceptul notiunii de „drept”
Cuvântul „drept” ” este folosit în mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul directus, luat în sensul metaforic (directus de la dirigo, care însemna „drept” – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct). În limba latina, însa, cuvântul care corespunde substantivului drept, este jus (drept, dreptate, legi).
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifica stiinta dreptului – ansamblu de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gândit.
Într-un al doilea sens, cuvântul drept mai semnifica si facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara împotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat.
Pe masura evidentierii elementelor fundamentale ale dreptului se va enunta o definitie a acestuia.
Pentru a ajunge la o definitie se pleaca de la un fapt necontestat: sociabilitatea omului. Omul nu traieste izolat, ci în societate.
Aristotel (384 – 322 î.HR.) afirma: „omul este animal sociabil”.
Societatea este o grupare care implica legaturi, raporturi între membrii ei. Fara a reglementa aceste raporturi societatea s-ar dezagrega prin luptele dintre membrii ei. De aceea, de la începutul convietuirii lor în societate, oamenii au trebuit sa se supuna unor reguli care asigura ordinea si mentinerea autoritatii unui sef care, la început, avea puteri nelimitate. Aceste reguli de organizare a grupului si de reglementare a raporturilor dintre membrii lui au fost începutul „dreptului”.
Astazi, aceste reguli sunt fixate în textele de lege de catre stat si exista anumite autoritati care pot constrânge pe fiecare la respectarea lor. Posibilitatea de constrângere ce asigura obligativitatea regulilor dreptului este caracteristica lor esentiala.
O definitie previzorie ar putea fi urmatoarea: dreptul reprezinta complexul normelor aplicate rapoturilor sociale dintre oameni si executabile prin constrângere de catre autoritatea statului.
Ihering definea dreptul ca fiind totalitatea normelor în virtutea carora într-un stat se exercita constrângerea.
Durkheim afirma: „Orice precept de drept poate fi definit ca o norma de conduita sanctionata”.
Într-un alt sens regulile ce cârmuiesc raporturile sociale dintre oameni determina ceea ce îi este fiecaruia permis si ceea ce nu îi este permis, deci îngradesc libertatea fiecaruia, stabilind între ce limite el se poate misca liber si oprindu-l de a depasi aceste limite.
Se numeste drept orice prerogativa sau facultate recunoscuta cuiva de regulile de drept in vigoare. În acest sens dreptul este forma subiectiva prin care legile asigura fiecaruia participarea la bunurile ideale sau materiale. Astfel se spune: drept de proprietate (faculatea ce are cineva de a se folosi exclusiv si dispune de un lucru); drept de mostenire (prerogativa ce are cineva de a obtine în tot sau în parte averea unei persoane care a încetat din viata) sau drept de creanta (facultatea ce are cineva de a cere de la altul sa-i dea un obiect ori o suma de bani sau sa-i faca un serviciu). În acest sens, dreptul se numeste drept subiectiv (facultas agendi = facultatea de a face ceva), pe când dreptul în primul înteles este numit drept obiectiv (norma agendi = regula de conduita).
Un alt înteles al cuvântului „drept” este acela de studiu, de stiinta a dreptului. Stiinta dreptului cerceteaza atât normele de drept (dreptul obiectiv) cât si prerogativele consfintite prin aceste norme (drepturile subiective).
Se poate spune ca dreptul este un fapt social, la baza sa sta respectarea libertatii. Vointa subiectului dreptului constituie un element al acestuia. Alt element este interesul legitim al subiectului dreptului. Utilitatea sociala si idealul de justitie conditioneaza dreptul. Kant (1724 – 1804) definea dreptul ca fiind un acord al libertatii tuturor cu libertatea fiecaruia. Deci , un alt element din notiunea dreptului este libertatea.
Dreptul poate fi definit ca fiind totalitatea regulilor dupa care trebuie sa se poarte oamenii si pe care sunt constrânsi sa le respecte. Dreptul este un fenomen de generatie sociala care a fost exprimat prin adagiul „ubi societas ibi jus”.
Activitatea individului se exercita într-un spatiu unde se poate ciocni de o alta activitate. Astfel se explica aparitia în mediul social a normelor de drept ca un corolar al necesitatii de a stabili o reglementare a activitatilor individuale.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Tipuri de Drept - Public, Privat, Penal, International - In Sistemele Juridice.doc