Procedura română de judecată

Pentru a avea valoare practica un drept, recunoscut de catre societate, este necesara sanctionarea oricarui act prin care s-ar aduce atingere integritatii acestuia. Sanctionarea acestor acte care aduc atingere drepturilor subiective se realizeaza printr-un ansamblu de norme, numit procedura.

“Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea drepturilor de creanta”

Odata cu aparitia statului se poate vorbi de existenta unei proceduri propriu-zise, adica un ansamblu de norme ce reglemteaza desfasurarea litigiilor. Astfel apare justitia ca instrument de realizare a dreptului de catre organe specializate ale statului, iar insasi evolutia organizarii romane a instantelor de judecata demonstreaza o crestere neincetata a rolului statului in infaptuirea justitiei.

Referitor la justitia privata se poate spune ca aceasta se realiza in doua feluri, respectiv prin justitia privata agresiva si justitia privata defensiva. Justitia privata agresiva reprezenta modalitatea unei persoane de a-si realiza pretentiile prin mijloace proprii, iar cea defensiva, de a se apara impotriva pretentiilor cuiva, tot prin mijloace proprii. Diferenta dintre cele doua forme de justitie privata estea aceea ca cea agresiva a fost la inceput tolerata de catre statul roman, urmand a fi aspru pedepsita, iar cea defensiva fiind permanent tolerata. Astfel de masuri impotriva justitie private agresive au fost luate, in mod succesive de catre diferiti conducatori ai Romei, de exemplu imparatul Augustus a decretat “lex Iulia de vi publica et privata”( Legea Iulia cu privire la violenta publica si privata), care sanctiona cu o pedeapsa publica fapta creditorului ccare prin violenta lua un bun din patrimoniul debitorului sau; Marc Aurelius a dat “Decretum Marcii” ce sanctiona cu pierderea creantei pe creditorul care lua un bun de la debitorul sau, chiar si fara violenta; Valentinian al II-lea a consacrat in Constituia din 389 sanctiunea cu pierderea dreptului de proprietate pe acela care intra in stapanirea bunului sau prin mijloace violente.

Procedura dreptului privat roman cunoaste trei sisteme corespunzatoare celor trei epoci ale istoriei romane, si anume:

- procedura legisactiunilor :”pentru epoca vehce, care are un trecut foarte indepartat, unele legisactiuni fiind mai intai proceduri extrajudiciare, care apoi s-au transformat in proceduri judiciare(pignoris capio, manus injectio, sacrementum)”

- procedura formulara:”pentru epoca clasica, unde exista, de asemenea diviziunea instantei, insa procesul se desfasoara pe baza unei formule (o expunere succinta scrisa a litigiului) pe care magistratul o dadea partilor pentru a o prezenta judecatorului” ;

- procedura extraordinara:”procedura in care o singura persoana instrumenta, dar si judeca procesul(incetand diviziunea procesului)”

Procedura legisacţiunilor este definită ca fiind o solemnitate impusă părţilor care doreau să se judece, iar Gaius explică numele acesteia, legis actiones, prin două caracteristici.

În cazul primei caracteristici, este vorba că legisacţiunile erau prevăzute de lege ( quod legibus proditae erant ), iar pentru fiecare consfinţire a unui drept, se compunea de către pontifi o formulă solemnă prin care se afirma dreptul în instanţă. Astfel, formulele sacramentale nou create se grupau în patru tipuri, consacrate în Legea celor XII Table, mai exact: pignoris capio, manus iniectio, sacramentum, iudicis postulatio; a cincea legisacţiune, condictio, a fost introdusă prin lex Silia.