Protecția Juridică a Așezărilor Umane

1. Consideraţii generale. Conceptul de aşezare umană

Este unanim recunoscut faptul că ne aflăm într-o criză a mediului care pune din ce în ce mai mult în primejdie posibilitatea de locuire a planetei şi supravieţuirea speciei umane. Şansa pe care o are fiecare popor de a se dezvolta şi de a crea, se poate materializa numai dacă o face în felul său propriu, specific şi unic, în spaţiul său geografic şi potrivit tradiţiilor originale pe care le are, cu respectarea severă a legilor naturii, ale biologiei şi ecologiei.

În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţei O.N.U. asupra mediului de la Stockholm din 1972, cât şi cu rezoluţiile şi deciziile adoptate ulterior în cadrul O.N.U., îndeosebi în Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, s-au avut în vedere trei componente ale mediului uman: mediul natural, modificat şi amenajat; mediul construit şi mediul social.

În cadrul Conferinţei O.N.U. din 1976 de la Vancouver, ca de altfel şi al Consiliului de Administraţie al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la aşezările omeneşti, la habitat, în strânsă legătură cu procesul de urbanizare şi sistematizare, s-a arătat că această problemă poate fi abordată numai ca parte integrantă a dezvoltării socio-economice, fiind necesară elaborarea conceptului de aşezare omenească, ca ecosistem, fapt pentru care în fiecare ţară trebuie să existe o strategie privind aşezările omeneşti şi construcţiile.

Prin aşezare umană se înţelege o localitate de orice nivel (sat, comună, oraş, municipiu) ce cuprinde ansamblul de locuinţe, instituţii, străzi, pieţe, locuri de odihnă şi agrement, respectiv, tot ce se află în interiorul graniţelor administrative ale unei localităţi şi este creat de om. Aşezările umane se cer a fi astfel concepute încât să satisfacă nevoile de linişte, sănătate şi bunăstare a populaţiei, să evite şi să diminueze consecinţele negative ale poluării.

Aşezările umane reprezintă leagănul tradiţional al comunităţilor umane şi abordarea dezvoltării durabile, ecologice a acestora trebuie realizată cu prioritate.

În aşezările omeneşti, rezolvarea problemelor ecologice depinde de reţeaua localităţilor şi mărimea lor, de raporturile cu teritoriul liber, de mărimea, de natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, de resursele existente, de modul de prelucrare industrială, de reţeaua de căi de comunicaţii.

2. Obiectivele protecţiei aşezărilor omeneşti

Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei aşezărilor omeneşti au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din 1976. În Declaraţia adoptată cu acest prilej se arată că, în condiţiile în care o mare parte a populaţiei trăieşte în aşezăminte necorespunzătoare, îndeosebi în ţările subdezvoltate, dacă nu se întreprind măsuri pozitive şi concrete la nivel naţional şi internaţional pentru a găsi şi aplica soluţii, acestea vor cunoaşte o agravare datorită: unei creşteri economice inechitabile, puse în evidenţă de marile discrepanţe între ţări şi între fiinţele umane, privind bogăţiile existente, care condamnă milioane de oameni să trăiască în sărăcie, fără a-şi putea satisface nici cele mai elementare nevoi de hrană, locuinţe, educaţie, servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi apă; condiţiilor economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială, şomajul, analfabetismul, bolile şi sărăcia, degradarea din ce în ce mai mare a resurselor indispensabile vieţii, respectiv aerul, apa şi pământul; creşterii populaţiei astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte elemente necesare vieţii vor creşte; urbanizării necontrolate, cauză a suprapopulării oraşelor şi a dispersiunii rurale.