Protecția refugiaților și a apatrizilor în convențiile ONU

INTRODUCERE

Refugiații sunt străini, dar reprezintă o categorie aparte a acestora, astfel că statutul lor și regimul juridic sunt reglementate de alte legi decât cele care stabilesc statutul străinilor în general.

În plan internațional, normele referitoare la situația refugiaților sunt cuprinse în Convenția din 1951 și în Protocolul din 1967 privind statutul refugiaților, iar la nivel european în Convenția europeană a drepturilor omului (în special la articolul 3, care interzice strămutarea, expulzarea sau extrădarea persoanelor spre țări în care există un risc important de a fi supuse pedepsei cu moartea, torturii sau altor tratamente ori pedepse inumane sau degradante) și în Carta drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană (în special articolele 18 și 19 privind dreptul de azil și, respectiv, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare), la care se adaugă o serie de acte normative de drept derivat al Uniunii, de regulă directive, care vin în completarea cadrului juridic stabilit prin instrumentele arătate.

Situația precară a refugiaților și protecția care li se acordă nu pot fi înțelese fără a se recurge la standardele conținute în reglementările privind dreptul internațional umanitar, deoarece aceștia reprezintă categoria de persoane prin intermediul cărora se fac mai vizibile încălcările aduse drepturilor omului. Responsabilitatea principală a respectării, protejării și asigurării exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului se află în sarcina organelor specializate ale statelor, în articolul 2 alin. 1 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, prevăzându-se că statele semnatare se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor, drepturile civile și politice recunoscute în respectivul instrument, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere, fiind interzisă dealtfel orice astfel de deosebire întemeiată pe orice altă împrejurare.

În situația în care cetățeanul ori rezidentul este nevoit să-și părăsească țara, întrucât i se încalcă drepturile, responsabilitatea primară a protecției revine statului de primire a refugiatului, potrivit obligațiilor asumate în temeiul Convenției din 1951 și a instrumentelor juridice regionale complementare.

Noțiunea de refugiat

O persoană poate fi considerată refugiat în sensul Convenției din 1951, în cazul în care îndeplinește criteriile conținute de definiție. Astfel, conform acesteia termenul de refugiat se poate aplica oricărei persoane care „în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalitații, apartenenței la un anumit grup social sau opiniei politice , se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau , datorită acestei temeri ,nu dorește să se pună sub protecția acestei țări; sau care , neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obișnuită, ca urmare a acestor evenimente, nu poate , sau datorită acestor temeri, nu dorește să se reîntoarcă”.(Convenția din anul 1951 de la Geneva privind statutul refugiaților.)

Persoana care primește această denumire nu devine refugiat ca rezultat al recunoașterii sale, ci este recunoscut fiindcă este un refugiat. Prin urmare, recunoașterea statutului de refugiat nu îl face refugiat, ci îl declară ca atare. Aceasta va avea loc , în mod necesar anterior datei la care statutul de refugiat este declarat în mod normal.