Regimul Juridic Aplicabil Contractelor Administrative

Legalitatea şi oportunitatea actelor administrative

O definiţie care valorifică elementele semnificative din literatura de specialitate şi care evidenţiază trăsăturile actului administrativ este următoarea: „actul administrativ reprezintă forma juridică principală de activitate a administraţiei publice, care constă într-o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică precum şi controlului de legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii corelative” .

Alte definitii fac distincţia între actul administrativ ca formă juridică principală de activitate a autorităţilor administraţiei publice şi actul administrativ ca formă juridică secundară de activitate a altor autorităţi publice . Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 propune o lărgire a sferei de întindere a acestei noţiuni, arătând în art. 2, alin. (1), lit. c) că sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice şi alte contracte administrative prevăzute în legi speciale, iar potrivit art. 2, alin. (2) sunt asimilate actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termen.

Supunerea administraţiei publice ierarhiei normelor juridice nu semnifică altceva decât principiul legalităţii. În literatura juridică s-a spus că principiul legalităţii administraţiei publice presupune că ,,toate acţiunile care compun administraţia ca activitate şi toate formele de organizare a sistemului prin care sunt înfăptuite aceste acţiuni trebuie să se întemeieze pe lege. Din acest punct de vedere sistemul administraţiei publice este expresia legii şi instrumentul acesteia” . Aşadar, principiul legalităţii reprezintă pilonul pe care se sprijină şi se edifică întregul sistem administrativ al unui stat de drept. Prin acest principiu s-a nascut ideea că şi statul trebuie să respecte regulile pe care el însuşi le creează, că legea se adresează atât guvernaţilor, cât şi guvernanţilor. Cerinţa ca statul să se supună dreptului rezultă din obligaţia acestuia de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi din nevoia de a fi evitate arbitrariul şi abuzul din partea celor care deţin puterea statală, asigurându-se în felul acesta construcţia societăţii pe baze democratice. Importanţa acestor idei definitoare pentru orice stat modern – principiul statului de drept, principiul respectării legilor a făcut ca ele să fie înscrise în legile fundamentale ale ţărilor, aşa cum şi Constituţia română proclamă în art. 1, alin. (3) România ca stat de drept, iar în alin. (5) arată caracterul obligatoriu al respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Primatul legii rezultă şi din dispoziţiile art. 16, alin. (2): ,,Nimeni nu este mai presus de lege”, ceea ce înseamnă că relaţiile dintre particulari şi cele dintre particulari şi autorităţile publice sunt guvernate de lege.

Principiul legalităţii îşi restrânge domeniul la respectarea legii propriu-zise, ca act juridic adoptat de Parlament, iar principiul juridicităţii pune în lumină datoria administraţiei de a acţiona în conformitate cu toate actele normative, atât cu legile Parlamentului, cât şi cu actele normative adoptate/ emise de însăşi administraţia, dar pe baza şi în executarea legilor adoptate de organul legiuitor (poate fi evidenţiat aici un alt principiu al statului de drept – supremaţia legii ca act juridic al Parlamentului). Revenind la ideea că principiul legalităţii, ca principiu esenţial al administraţiei publice, semnifică supunerea acesteia ierarhiei normelor juridice, pot fi identificate drept izvoare ale legalităţii Constituţia, legile şi ordonanţele guvernamentale, ca norme care au forţa legilor, precum şi actele normative ale organelor administrative pe care un alt organ administrativ subordonat ierarhic trebuie să le respecte atunci când acţionează. În consecinţă, legalitatea devine elementul cel mai important în ceea ce priveşte activitatea administraţiei publice, în special al formei principale în care aceasta se exteriorizează – actul administrativ. Ca parte integrantă a regimului actelor administrative, legalitatea a fost privită în doctrină ca fiind problema centrală a acestui regim ,,Administraţia publică trebuie să respecte legalitatea, dar, în acelaşi timp ea are nevoie şi de o anumită libertate de acţiune, ţinând seama de faptul că unele măsuri nu pot fi apreciate pe cale generală, ci doar în contact direct cu realitatea administrativă” . Această putere discreţionară este necesară tocmai pentru ca administraţia să îşi poată îndeplini menirea sa de a pune în aplicare legile şi de a asigura satisfacerea cât mai bine a interesului public, naţional sau local, prin posibilitatea de a adopta cea mai bună soluţie. În perioada interbelică, puterea discreţionară a administraţiei publice era motivată în modul următor: ,,a recunoaşte statului o activitate ţărmurită la cadrul strâmt al legilor, ar însemna nu numai o îndiguire a forţelor vii în desfăşurarea acţiunii lor creatoare, ci şi o înăbuşire a vieţii colective care trebuie realizată prin mecanismul statului; o primejduire a statului însuşi” .