Regulamentul consiliului Uniunii Europene nr 1346 din 29 mai 2000 privind procedurile de faliment - aspecte generale

Capitolul I.Clarificări conceptuale

Din punct de vedere etimologic, denumirea de procedură a falimentului derivă din <<faillir>>, cuvânt care înseamnă în limba franceză<< a eşua>>. Reorganizarea judiciară şi falimentul reprezintă o instituţie juridică complexă de drept comercial (fiind aplicabilă exclusiv comercianţilor), care, pe de o parte, se referă la starea şi capacitatea persoanelor, iar pe de altă parte, se referă direct la bunurile acestor persoane, asupra cărora instituie un regim de indisponibilizare şi le afectează scopului procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a activului în vederea acoperirii pasivului.

Din analiza definiţiei, observăm că “ceea ce caracterizează starea patrimoniului debitorului este incapacitatea de plată, stare de fapt obiectivă, care se manifestă prin imposibilitatea debitorului de a-şi onora la termen obligaţiile pe care şi le-a asumat datorită lipsei disponibilităţilor băneşti. Datoriile debitorului trebuie să fie certe, lichide şi exigibile. Acestea nu pot fi onorate datorită lipsei lichidităţilor, adică insuficienţa sumelor de bani din casă ori conturile sale, precum şi lipsa efectelor de comerţ sau valorilor mobiliare plătibile la vedere”1.

Capitolul II.Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr.1346 din 29 mai 2000

II.1.Obiectivul Regulamentului.Generalităţi

La data de 29 mai 2000, Uniunea Europeană a adoptat un Regulament privind procedurile de insolvenţă care a intrat în vigoare la data de 31 mai 2002.

“Obiectivul principal al regulamentului este asigurarea faptului că părţile (firma falimentară în calitate de debitor şi creditorii săi) nu au nici un motiv să-şi transfere activele sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, pentru a obţine un tratament mai favorabil”2.

Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre cu excepţia Danemarcei, astfel încât părţile aflate în litigiu să-şi poată susţine cauza în instanţele naţionale. Pentru a-şi îndeplini obiectivul, Regulamentul stabileşte norme comune privind competenţa instanţelor judecătoreşti, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi legea aplicabilă, şi coordonarea obligatorie a procedurilor deschise în mai multe state membre.

Reperul central al reglementărilor la nivelul Uniunii Europene referitoare la

faliment este dat de Regulamentul Consiliului (CE) 1346/2000 din 29 mai 2000 privind

procedurile de insolvenţă. Regulamentul este deja direct aplicabil tuturor statelor membre

UE.

Observând că activităţile antreprenoriale au din ce în ce mai multe componente

transfrontaliere, Uniunea Europeană se simte nevoită să reglementeze la nivel comunitar

tot mai multe aspecte ale mediului de afaceri. Cum procedura de ieşire de pe piaţă poate

afecta piaţa internă a UE, s-a considerat necesară adoptarea unui act comunitar care să

coordoneze prevederile legate de gestiunea activelor debitorilor insolvenţi. Este de altfel

clar că dacă regimul de gestiune a activelor ar fi diferit între ţările membre, acest fapt ar

duce la transferuri între statele UE care ar contraveni principiilor pieţei comune.

Regulamentul CE nr. 1346/2000 este rezultatul a peste 40 de ani de analiză şi pregătire, şi prin cele 47 de articole ale sale, reglementează jurisdicţia internaţională a unei instanţe de judecată dintr-un stat membru vizând demararea procedurii de insolvenţă, recunoaşterea automată a procedurii în celelalte state membre, precum şi recunoaşterea prerogativelor transfrontaliere ale „lichidatorului” implicat în procedură.

În cele ce urmează vor fi prezentate principalele trăsături ale procedurii de insolvenţă la nivel comunitar, aşa cum sunt definite de Regulamentul CE.

Domeniul de aplicare al Regulamentului CE este definit prin Art.1 (1) care precizează că pentru a recunoaşte o procedură de insolvenţă la nivel comunitar este nevoie de patru criterii cumulative:

1. Procedura trebuie să fie cumulativă, astfel încât toţi creditorii implicaţi pot să îşi satisfacă cererile doar prin intermediul acestei proceduri, nefiind permise acţiunile

individiale;

2. Procedura trebuie să fie iniţiată la constatarea stării de insolvenţă a debitorului, şi

nu datorită altor motive. Testarea insolvenţei debitorului se face conform legislaţiei statului în care se deschide procedura;