Reprezentarea României în Parlamentul European

Ziua de 1 ianuarie 2017 reprezintă un moment de cotitură în istoria României, data la care țara noastră a devenit membră a Uniunii Europene.

Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat un proces de durată, care a început în luna iunie 1995, când țara noastră a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.

Întregul proces de aderare a fost atent supravegheat de către Comisia Europeană, Consiliul European și Parlamentul European.

Aderarea României a fost însoțită și de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficiențele în domeniile siguranței alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției.

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obținând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenței reprezentaților români la nivelul instituțiilor europene și al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ a permis României să își exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influența aceste decizii și promovându-și interesele naționale.

România a participat ca observator activ în următoarele instituții ale Uniunii Europene:

-Parlamentul European,

-Consiliul European,

-Consiliul Uniunii Europene,

-Comitetul Reprezentanților Permanenți - COREPER I și II ,

-Grupurile de lucru ale Consiliului,

-Comitetele și grupurile de lucru ale Comisiei Europene,

-Comitetului Regiunilor și Consiliului Economic și Social.

După aderare, România a trecut de la statutul de observator activ la cel de membru cu drepturi depline. România a devenit a șaptea țară din UE după numărul de locuitori. Țara desemnează 35 de deputați pentru Parlamentul European, dar numărul acestora va scădea printr-o reorganizare a locurilor din Parlament stipulată în Tratatul de la Nisa. Limba română a devenit una dintre limbile oficiale ale Uniunii, urmând ca oricare cetățean al UE să se poată adresa instituțiilor în această limbă.

Istoria Parlamentului European începe cu prima ședință a unei Adunări Parlamentare, alcătuită din 78 membri ai parlamentelor naționale, care a avut loc între 10-13 septembrie 1952, în cadrul CECO . Adunarea nu avea, în mare, decât rol consultativ, însă avea posibilitatea de a constrânge Înalta Autoritate a CECO să demisioneze, prin neacordarea votului de încredere.

În 1957, odată cu Tratatele de la Roma, se înființează Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Adunarea Generală, alcătuită acum din 142 deputați, răspundea de toate cele 3 comunități. Fără a beneficia de noi competențe, adunarea își schimbă totuși denumirea în Parlamentul European. În 1971 CE are un buget propriu, la elaborarea și adoptarea căruia participă și Adunarea. În 1979 au loc pentru prima dată alegeri directe pentru Parlamentul European. În 1986 se semnează Actul Unic European.

În aceste tratate se folosește pentru prima dată noțiunea de „Parlament European”, ale cărui drepturi sunt extinse și în procesul legislativ general. Conform Tratatului de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege și fără acordul Consiliului de Miniștri și poate înființa comisii de investigație.

Parlamentul European este compus din cel mult 751 de reprezentanți ai cetățenilor Uniunii (750 de deputați plus președintele). În plus, reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciun stat membru nu poate avea mai mult de 96 de locuri.

Având în vedere retragerea Regatului Unit din UE , numărul total de locuri a fost redus de la 751 la 705, cota unora dintre statele membre crescând. Numărul deputaților care urmează să fie aleși din fiecare stat membru pentru Parlamentul European este următorul: Germania - 96, Franța - 79, Italia - 76, Spania - 59, Polonia - 52, România - 33, Țările de Jos - 29, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Suedia și Republica Cehă - 21, Austria - 19, Bulgaria - 17, Finlanda, Danemarca și Slovacia - 14, Irlanda - 13, Croația - 12, Lituania - 11, Letonia și Slovenia - 8, Estonia - 7, Cipru, Luxemburg și Malta - 6.