Salarizarea personalului

1. Importanța temei alese

De la apariția omului și până în zilele noastre, munca, conținutul și caracterul ei, regimul ei economic și juridic au cunoscut profunde transformări.

Dacă în epoca primitivă oamenii munceau pentru sine, pentru a-și asigura propria existență și a familiei lor, în următoarele orânduiri - sclavagistă și feudală - munca a fost secole de-a rândul, o adevărată povară pentru majoritatea membrilor societății, care erau obligați să muncească, alături și asemenea animalelor de povară, pentru propășirea stăpânilor lor care dispuneau chiar și de viața și libertatea acestora. Pentru munca depusă, cei în cauză primeau de la stăpâni mijloacele strict necesare existenței, dar nu ca un preț al muncii, ci în scopul exclusiv al supraviețuirii și al utilizării lor ca unelte de producție.

Capitalismul a consacrat, printre alte drepturi și libertăți, dreptul la muncă și libertatea muncii, redându-i omului care muncește demnitatea și transformând munca într-o sursă de propășire a fiecăruia , principalul capital al omului.

Dreptul la salariu, echivalentul dreptului la muncă, a devenit unul dintre drepturile fundamentale ale omului, stabilite în majoritatea constituțiilor țărilor democrate, în codurile muncii.

Importanța acestui drept este marcată și de faptul că în Declarația Universală a drepturilor omului se precizează expres că „oricine muncește are dreptul la un salariu suficient care sa-i asigure, lui și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană”.

În teoria și practica economică, problematica salarizării deține un loc de o importanță deosebită. Fiind legată de relațiile ocazionate de angajarea, utilizarea și plata muncii ca factor de producție, suscită puternic și perpetuu atenția, deoarece de modul în care se realizează recompensarea muncii depinde asigurarea cu mijloace.

Precizări teoretice

2. Piața muncii si elementele acesteia.

Conținutul pieței forței de muncă este dat de totalitatea relațiilor economice ce se referă la angajarea și utilizarea forței de muncă, precum și asigurarea protecției sociale a factorului uman.

Piața muncii a fost definită ca acea confruntare “dintre cererea și oferta de forță de muncă într-un anumit interval de timp și într-un anumit spațiu, care se finalizează prin vânzarea-cumpărarea de forță de muncă, în schimbul unui preț numit salariu”.

Cererea de forță de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piață. Cererea de muncă provine din partea firmelor care angajează, pe bază de contract, lucrători specializați în diferite domenii de activitate, la un anumit preț al muncii, numit salariu.

La rândul ei, oferta de forță de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societății în condiții salariale. Aceasta se exprimă prin totalul persoanelor apte de muncă, disponibile să se angajeze și să devină salariați, din care se scade numărul femeilor casnice, al studenților și al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate, întrucât, au resurse pentru existență sau au alte preocupări.

Salariatul este o persoană încadrată cu contract individual de muncă, cu timp integral sau parțial de muncă, pe o perioadă nedeterminată sau determinată, dar numai în condițiile expres prevăzute de lege. Atâta timp cât nu există un contract individual de muncă, nu se poate vorbi de salariat sau salariu. Calitatea de salariat se obține numai prin încheierea unui contract individual de muncă, care generează întocmirea "carnetului de muncă" - pe suport de hârtie, sau din 2009 în format electronic.

Calitatea de salariat este condiționată de existența capacității de muncă. În acest sens, o persoană poate fi angajată numai pe baza unui certificat medical care constată faptul că cel în cauză este apt pentru prestarea acelei munci.

Codul muncii prezumă că persoana fizică dobândește capacitate de muncă la îndeplinirea vârstei de 16 ani, data la care poate încheia, în nume propriu, contractul individual de muncă.

Prin angajator se înțelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forță de muncă pe bază de contract individual de muncă. Aceasta dobândește capacitatea de a încheia contracte individuale de muncă în calitate de angajator din momentul dobândirii personalității juridice și a capacității depline de exercițiu.

Angajatorul poate verifica aptitudinile salariatului printr-o perioadă de probă, de cel mult 30 zile pentru funcții de execuție și 90 de zile pentru funcții de conducere. Absolvenții instituțiilor de învățământ se încadrează, la debutul lor în profesie, pe baza unei perioade de probă cuprinse între 3 și 6 luni.

Pe durata perioadei de probă salariatul se bucură de toate drepturile și are toate obligațiile prevăzute în legislația muncii, regulamentul intern și în contractual individual de muncă.

Drepturile și obligațiile privind raporturile de muncă dintre angajator (patron) și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.

Pe piața forței de muncă salariul joacă un rol deosebit de important, acționând ca instrument de bază în dimensionarea volumului ocupării, ajustarea cererii și a ofertei de muncă.

Salariul reprezintă suma plătită pentru activitatea desfășurată sau pentru rezultatele obținute de un angajat într-o unitate mentală de timp (ora, zi, lună, an).

Într-o definiție extrem de sintetică, dar plina de conținut, salariul este prezentat ca fiind “totalitatea drepturilor bănești cuvenite pentru munca prestată”.

Salariu constituie obiect, dar și cauză a contractului individual de muncă. Este obiect deoarece este considerat a fi contraprestație pentru munca efectuată de salariat, este cauză pentru că în vederea obținerii lui persoana fizică s-a încadrat în muncă.

Sub aspectul impactului veniturilor salariale asupra nivelului de trai, deosebim între: salariu nominal și salariu real.

Salariul nominal are 2 niveluri: salariul brut, care constă în suma de bani pe pe care salariatul o primește efectiv pentru munca depusă si salariul net, care este suma primită în mână de angajat, după ce s-au scăzut din salariul brut impozitele pe salarii.

Salariul real reprezintă cantitatea de mijloace de subzistență și de servicii pe care și le pot procura angajații cu salariul net pe care îl primesc. Mărimea salariului real depinde așadar de mărimea salariului net, dar și de modificarea prețurilor și tarifelor. Pentru angajați, salariul real reprezintă cel mai mare interes.

Salariul real este direct proporțional cu salariul nominal, și invers proporțional cu nivelul prețurilor. El este și o bază în determinarea salariului nominal, în lupta dintre patronat și sindicate.

O altă categorie de salariu este salariul minim garantat care reprezintă “nivelul de remunerație sub care nu se va putea coborî nici în drept, nici în fapt, indiferent care ar fi modul său de calcul; este salariul care, în fiecare țară are forța legii și care este alpicabil sub pedeapsa sancțiunilor penale sau a altor sancțiuni specifice. El este un element al luptei împotriva sărăciei și o măsură de protecție socială.