Spălarea banilor

I. NOTIUNEA DE „SPALAREA BANILOR” SI ACCEPTIUNEA EI IN DREPTUL INTERNATIONAL

Într-un moment al evolutiei societãtii în care "spãlatul" constituie una dintre conditiile minimale ale convietuirii în colectivitate, existã probabil o singurã directie în care eforturi si resurse din ce în ce mai semnificative sunt dedicate împiedicãrii acestuia, la scara întregii planete. Domeniul prevenirii spãlãrii banilor - activitate derulatã într-un cadru formal, prin organisme cu sferã de actiune si autoritate la nivel international de circa douã decenii - înregistreazã în prezent nu numai o revigorare a interesului, ci si o importantã extindere a sferei de cuprindere, cãtre sectoare de activitate considerate pânã nu demult mai ferite de efectele nefaste ale "spãlãrii". Atacurile teroriste din 11 septembrie din SUA constituie însã ocazia, si în mod clar nu cauza, acestor demersuri. Evident, din motive pe care le vom mentiona pe larg în continuare, industria asigurãrilor devine - si în mãsurã tot mai mare - parte a obiectului actiunilor de prevenire a spãlãrii banilor.

Conducerea si coordonarea actiunilor de prevenire a spãlãrii banilor revine unui grup de actiune, în principiu cu largã recunoastere internationalã, cu structurã interguvernamentalã - the Financial Action Task Force (FATF). Ca alternativã financiarã a cunoscutelor 10 porunci biblice, cele 31 de state membre ale FATF au emis mult mai multe: 40 si, din pãcate, nu porunci, ci recomandãri - din care, de fapt, doar 28 ar putea produce efecte practice imediate. Grupul de actiune la care ne referim a fost constituit în 1989 la initiativa OECD. La acea datã, banii "spãlati" erau evaluati la circa 2% din PIB la nivelul planetei, iar evaluãrile FMI, pe baza datelor referitoare la anul 1996, traduc acest procent la sume posibil între 590 miliarde si 1,5 triloane USD.

Este la fel de important sã nu uitãm cã documentele FATF au valoare consultativã. Responsabilitatea punerii în practicã a acestora revine exclusiv fiecãrei autoritãti nationale, functie de circumstantele si cadrul constitutional specifice. Statele ai cãror reprezentanti sunt membri fondatori ai FATF si-au exprimat prin actul de constituire consimtãmântul clar de a accepta disciplina unei supravegheri multilaterale si aceea a inspectãrii de cãtre orice alt stat membru în vederea evaluãrii (Actul de actualizare a statutului FATF, iunie 1996). Si pentru cã gradul de "conformare" cu documentele FATF diferã considerabil pe diverse meridiane, acest organism a trecut, încã din septembrie 2000, la procedura, despre care existã intentii de materializare si în industria asigurãrilor din Romania, a întocmirii "listelor negre".

FATF administreazã în prezent douã liste negre. Statele cu probleme sistemice în prevenirea spãlãrii banilor fac parte din prima "listã neagrã", care include, între multe altele, tãri precum Rusia sau Israelul. A doua "listã neagrã" cuprinde state cu regimuri fiscale dãunãtoare, categorie în care se înscriu nume binecunoscute de insule (cele pe care le denumim "tax heavens"), listã în care au reusit "pe ultima sutã" sã-si evite prezenta (sub promisiunea fermã a unor îmbunãtãtiri consistente si imediate a regimurilor fiscale) state precum Liechtenstein, Cipru, Malta sau San Marino. Avem astfel de a face, am putea spune, cu douã categorii de liste negre: unele în care negrul seduce si altele în care negrul se duce, dupã vorba inspiratã a unei reclame recente.

Din lista jurisdictiilor care nu se regãsesc pe liste negre, ci se înscriu în grupul celor cu un grad (încã) redus de conformitate cu principiile emise de FATF, fac parte chiar si membri fondatori ai acestuia, cum ar fi SUA, Japonia sau Mexic. Acest lucru se datoreazã nu faptului cã în statele respective problema spãlãrii banilor ar fi tratatã cu indiferentã, ci pentru cã, desi mãsurile întreprinse în sistemul bancar au dat roade, existã încã deficiente în institutiile financiare nebancare, în special în industria asigurãrilor Cercetãri actuale privitor la cazuistica si efectele tentativelor de spãlare a banilor demonstreazã atât caracterul particular al vulnerabilitãtii unor sectoare de activitate care depãsesc cu mult (si de peste douã decenii) sfera activitãtii bancare, cât si capacitatea de speculare a inevitabilelor imperfectiuni ale sistemelor economice în tranzitie. Pentru industria asigurãrilor din România, sunt de interes, mai ales privitor la sfera asigurãrilor de viatã, dificultãtile si modalitãtile de contracarare a tentativelor în materie din ambele perspective.

Începând cu septembrie 1997, soarta banilor spãlati sau a celor care s-ar dori spãlati prin Europa de Est face obiectul atentiei Comitetului de Ministri al Consiliului Europei, a cãrui "jurisdictie" (zonã de interes) se întinde si asupra României. De altfel, initiativele legislative din tara noastrã de la sfârsitul anului 1998 si a cãror aplicare a început din 1999, în reteaua bãncilor comerciale, sunt bine cunoscute. Din fericire, România nu a fãcut încã obiectul unei atentii speciale în privinta spãlãrii banilor, asa cum se întâmplã, de pildã, în cazul Letoniei si Ucrainei. Folosind aceste douã exemple, FATF insistã (în Raportul anual 2001) asupra gradului ridicat de expunere, la manevrele din ce în ce mai abile ale "spãlãtorilor", al statelor care au cel putin una din urmãtoarele caracteristici: o economie în care predominã plãtile si operatiunile cu numerar, si/sau pietele în care traficul de droguri si/sau infractiunile financiare sunt în crestere. Lãsãm la latitudinea cititorilor sã evalueze cât de mult se potrivesc aceste caracteristici pentru piata României.

Prin tentativele cu un grad de rafinament în crestere ale unor "spãlãtori" din ce în ce mai abili, industria asigurãrilor este expusã unor riscuri - în crestere, probabil, cu un ritm mult mai mare - de naturã legalã, operationalã si în privinta propriei reputatii. Ocazia expunerii la oricare din aceste surse de risc, dar mai ales la efectele lor combinate, o constituie cresterea numãrului de servicii si/sau vehicule de investitii oferite, volumele semnificative de operatii procesate, ca si perceptia infractorilor despre lipsa unor sisteme de monitorizare de încredere (Asigurãrile în centrul atentiei pentru prevenirea spãlãrii banilor, Deloitte&Touche, iulie 2001). Totusi, noteazã alte surse, desi activitãtile legate de asigurãri au devenit ceva mai riscante decât cele bancare, ele rãmân în continuare cu riscuri mai mici decât activitãtile nefinanciare (comentariu din studiul Riscuri si recompense din activitatea de asigurãri prin filialele din strãinãtate ale bãncilor americane, septembrie 2000).

II. SPALAREA BANILOR PRIN INTERMEDIUL INDUSTRIEI ASIGURARILOR