Supremația Constituției și Fundamentele Sale Teoretice

1. Conceptul de supremaţie a Constituţiei

Supremaţia Constituţiei nu poate fi contestată şi nici nu poate fi pusă la îndoială. Tocmai de aceea se constată lipsa unor preocupări directe pentru motivarea şi justificarea acestei supremaţii. Preocupările pentru justificarea supremaţiei Constituţiei au avut în vedere definiţiile şi explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi abrogarea acesteia. Supremaţia Constituţiei apare ca ceva normal, firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre supremaţie sau folosindu-se şi alţi termeni, cum sunt valoare juridică supremă, super legalitate, legea supremă, legea legilor.

În literatura juridică întâlnim şi alte explicaţii ale supremaţiei Constituţiei. Astfel, se constată că supremaţia constituie pe plan juridic este rezultanta faptului că proiectul sau propunerile de revizuire trebuie adoptate de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Dacă prin procedură de mediere nu se ajunge la nici un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor (art. 151, alin 2, din Constituţia României).

Supremaţia Constituţiei mai este explicată şi prin faptul că legea fundamentală ocupă locul principal în ierarhia actelor normative, care stă la baza organizării statale, fiind baza juridică a întregii legislaţii. De asemenea, supremaţia ei se exprimă faţă de legile ordinare în deosebiri de conţinut, formă şi putere juridică. Indiferent că este în formă scrisă sau cutumiară, Constituţia este legea supremă a statului. Supremaţia Constituţiei rezultă din conţinutul acesteia (supremaţia materială) şi, uneori, din forma în care este edictată (supremaţia formală).

Din aceste explicaţii rezultă, în primul rând, că supremaţia este o calitate a Constituţiei, trăsătură ce o situează în vârful instituţiilor politico-juridice ale statului, sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale şi juridice este legea fundamentală.

Aşadar, supremaţia Constituţiei nu este o categorie strict juridică, ci una politico-juridică. Pe cale de consecinţă, Constituţia este ea însăşi rezultatul transformărilor economice, politice, sociale şi juridice, ea marchează (defineşte, conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţări, ea consfinţeşte victoriile şi dă expresie şi stabilitate politico-juridică realităţilor şi perspectivelor istorice în care a fost adoptată.

Complexitatea conceptului de supremaţie a Constituţiei se regăseşte în conţinutul acesteia care cuprinde trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice ce exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei ţări. Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut normativ complex dar, bineînţeles şi importante consecinţe statale şi juridice. Pornind de la această calitate, în literatura juridică de specialitate se nasc o serie de întrebări în legătură cu sursa valorilor morale, politice şi juridice ale Constituţiei. Aşadar, trebuie să găsim motivaţia ştiinţifică şi juridică a supremaţiei Constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele ei.

2.Fundamentarea ştiinţifică şi juridică a supremaţiei Constituţiei. Majoritatea autorilor nu au analizat cauzele supremaţiei Constituţiei, ci s-au mulţumit dar să afirme acest lucru, iar cei care au studiat aceste cauze au diverse explicaţii.

Pe tema supremaţiei Constituţiei, în literatura de specialitate, se întâlnesc diferite opinii.

Astfel, Georges Burdeau corelează supremaţia Constituţiei de principiul legalităţii , plecând de la strânsa legătură ce există între legalitate şi constituţionalitate de la ideea (exactă de altfel) că legalitatea în sensul cel mai larg se sprijină pe principiul constituţionalităţii, iar André Hauriou de însuşi fundamentul puterii şi de rolul ei în înfăptuirea democraţiei, în modelarea instituţiilor statului, a relaţiei dintre drept şi politică. În alte opinii se fundamentează supremaţia Constituţiei pe conţinutul şi forma ei.

Avem în vedere opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care este analizată uneori Constituţia, respectiv, sensul material şi sensul formal.

Supremaţia materială este motivată prin aceea că întreaga ordine juridică se bazează pe Constituţie. Fiind la originea întregii activităţi juridice ce se desfăşoară într-un stat, legea fundamentală este superioară tuturor formelor de activitate, deoarece numai ea determină activitatea lor. Cu alte cuvinte, ea este regula fundamentală. Superioritatea materială rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, fapt ce are drept consecinţă asigurarea întăririi legalităţii şi se opune împotriva delegării de competenţă altei autorităţi de către organul investit.

Supremaţia formală a Constituţiei este motivată prin divizarea constituţiilor în constituţii rigide şi suple, precizându-se că redactarea constituţiilor exteriorizează forţa deosebită care se dă dispoziţiilor sale. Împotriva acestei teorii au fost făcute şi unele critici care susţin că distincţia dintre constituţiile rigide şi flexibile (suple) este pur formală şi ţine de formele sale specifice de elaborare şi nu de materia de care se ocupă Constituţia. Numai în caz de rigiditate constituţională ne aflăm în prezenţa unei supremaţii formale a Constituţiei.

În literatura juridică de specialitate supremaţia Constituţiei este fundamentată pe ideea de democratism. În susţinerea acestei teze se porneşte de la faptul că unul din principalele mijloace juridice de realizare a democratismului în activitatea statală este Constituţia. În acest context, se arată că „guvernarea reprezentativă, separaţia puterilor, supremaţia Constituţiei apar cu titluri diferite ca însăşi construcţia principiului democraţiei care, teoretic, le domină, dar care nu-şi dobândeşte adevărata sa valoare practică decât graţie lor”. Este o observaţie care s-a fundamentat sau argumentat prin folosirea noţiunii de democratism, fie în accepţiunea de principiu, fie în cea de caracter specific al puterii de stat. Toate aceste argumentări au scos în evidenţă faptul că supremaţia Constituţiei s-a fundamentat şi se fundamentează deseori pe însăşi Constituţia, pe conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor care o compun.