Teorii ale cauzalității fenomenului infracțional de orientare biologică

INTRODUCERE

Comiterea infracțiunii de către o persoană derivă din anumiți factori ce influențează direct apariția acesteia. Marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalității fenomenului infracțional. Cauzele producerii fenomenului infracțional fiind axate în teoriile și ideile mai multor savanți, cercetători și doctori în drept. Problema tratării marilor curente în criminologie este deosebit de sensibilă deoarece se întâmplă frecvent ca oamenii de știință care au o orientare comună în problemele esențiale ale domeniului cercetat să aibă opinii diferite în privința altor aspecte ale aceluiași domeniu.

S-a constatat că marea majoritate a doctrinelor criminologice s-au concentrat asupra cauzalității fenomenului infracțional, istoria criminologiei fiind una a modelelor etiologice . Acest criteriu a fost considerat relevant, fiind utilizat de mulți istorici ai criminologiei în includerea teoriilor criminologice în diverse orientări care s-au conturat în decursul timpului.

În cadrul orientării biologice, sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanță hotărâtoare în geneza crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări este limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului, încercarea de a demonstra existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care diferențiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului. Caracteristic pentru orientarea biologică este încercarea de a demonstra existența unor trăsături specifice de ordin bioantropologic care diferențiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină comportamentul antisocial al individului. De aceea, cercetările științifice ale reprezentanților orientării date sunt concentrate asupra relevă rii trăsăturilor specifice ale acelor indivizi care se caracterizează printr-o predispoziție sporită de comite infracțiuni. Infractorul este considerat o persoană inadaptată și cu intelect redus,

determinate de particularitățile bio - antropologice ale acestuia

- Teoria atavismului evoluționist.

Teoria atavismului evoluționist a fost elaborată de Cesare Lombraso, profesor de medicină legală și antropologie la Universitatea din Torino, considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Teoria dată se ba zează pe teoriile evoluționiste ale lui Darwin, lucrările de frenologie ale medicului vienez Frederik Joseph Gali, studiile de fizionomie ale lui J. K. Lovater, conceptele lui Charles Morel asupra rolului degenerescentei spe ciei umane etc.

Concluziile științifice principale ale lui C. Lombroso se bazează pe cerce-tarea a 383 de cranii ale oamenilor decedați și 3839 de cranii ale oamenilor vii, în total el a examinat și chestionat 26886 infractori care erau comparați cu 25447 de studenți, soldați și alți cetățeni cinstiți. Menționăm că autorul a stu-diat nu numai contemporanii săi, dar și craniile infractorilor din evul mediu descoperind mormintele acestora.

Atavism (de la latinescul "atavus" - strămoș îndepărtat), apariție la un descendent a unei caracteristici pe care a posedat-o un ascendent îndepărtat și care nu s-a manifestat la generațiile intermediare (de exemplu, apariția cozii la om).

In baza cercetărilor psihiatrice și antro pologice realizate, C. Lombroso a formulat ipoteza atavismului evoluționist, potrivit căreia comportamentul infracțional reprezintă prin sine un fenomen biologic natural, determinat de particularitățile fizice și psihice ale făptuito rului. Particularitățile fizice ale infractorului erau considerate caracterele omului primitiv care pot apărea la anumite persoane sub forma unor "stigmate anatomice" (malformații ale scheletului și cutiei craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltare masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, na sului, mîinilor și picioarelor).

El a elaborat o tipologie a infractorilor după trăsăturile fizice ale acestora. Astfel, ucigașii au mandibula foarte dezvoltată, fălcile voluminoase, părul negru și des, fața palidă cu înveliș de păr rar. Persoanele care cauzează vătămări corporale au mîinile lungi, craniul brahicefal, fruntea relativ lată. Violatorii au mîinile scurte, fruntea îngustă, culoarea părului deseori este deschisă, au anomalii ale nasului și organelor sexuale. Jefuitorii și spărgătorii, de regulă, nu se caracterizează prin abateri ale dimensiunilor craniului, părul este des, iar învelișul de păr de pe față e rar. Escrocii au maxilarele mari, fălci voluminoase, greutatea corpului considerabilă, fața palidă, ochii mici și severi, nasul cîrn, capul pleșcat. Hoții de buzunar au mîinile lungi, sunt destul de înalți , frecvent au părul negru, învelișul de păr de pe față fiind rar.

Inițial, Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor. Ulterior, sub efectul criticilor ce i s-au adus, a limitat acest procent la 30-35%. Totodată, el a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic, ocazional și din obișnuință. Studiile de psihiatrie pe care le-a efectuat l-au dus la concluzia unor similitudini între criminalul înnăscut și criminalul alienat, între ei apărând ca o categorie intermediară, nebunul moral.