Echilibrul Financiar

În ultimii ani, teoria echilibrului a devenit unul dintre capitolele cele mai studiate ale economiei. O perioadă, termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice, care ar satisface cel mai bine nevoile umane. Echilibrul economic a ajuns să fie considerat problema centrală, punctul de plecare şi, în acelaş timp, finalitatea teoriei şi practicii economice. Generalizînd definiţiile conceptului de echilibru economic general, oferite aproape de toate şcolile de gîndire economică, se poate formula urmatoarea definiţie: echilibrul economic exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa capitalului, piaţa monetară şi a muncii, adică piaţa naţională în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei, în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrîndu-se în limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezichilibre.

Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:

I. După modul de manifestare în timp se distinge:

a) echilibrul economic static- care se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în realitate;

b) echilibrul economic dinamic- ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizîndu-se în timp, ca tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca:

- echilibru pe termen scurt- se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al modificării unor restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt;

- pe termen lung- admite posibilitatea schimbărilor variabilelor sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie, ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui;

II. Din punctul de vedere al sferei de cuprindere:

a) echilibrul economic parţial;

b) echilibrul economic general;

III. În raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge:

a) echilibrul microeconomic- care se referă la nivelul verigilor primare al agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază;

b) echilibrul mezoeconomic- care se referă la structurile de ramură şi zone teritoriale;

c) echilibrul macroeconomic- care integrează agregat primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional;

Astfel, echilibrul financiar reprezintă o forma de manifestare a echilibrului economic, care presupune respectarea proporţionalităţii dintre veniturile şi cheltuielile întreprinderii.

Literatura de specialitate prezintă o varietate de noţiuni privind echilibrul financiar. Stănescu C. defineşte echilibrul financiar ca fiind: „un sistem de corelaţii prin care se stabilesc anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferite fluxuri financiare. El constituie o permisă dar şi o consecinţă a desfăşurării normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul său”. O alta noţiune a echilibrului financiar este formulată de către Spătaru Liuviu şi anume: „echilibrul economico-financiar se realizează atunci cînd mijloacele consumate se recuperează integral”.