Educația publică

FINANTAREA INVATAMANTULUI SUPERIOR IN ROMANIA

Situaţia numărului de studenţi şi de instituţii de învăţământ superior în 1989 în

România

Între 1948 şi 1989 sistemul de învăţământ superior din România era complet sub controlul statului. În sistem, numărul de instituţii de învăţământ superior era limitat, fiecare universitate şi facultate având un număr de studenţi stabilit exclusiv centralizat. Deşi după 1960 au fost abandonate majoritatea criteriilor de admitere cu caracter politic, în perioadele următoare, în special după 1972, s-a înregistrat o creştere continuă şi artificială a numărului de studenţi înscrişi la cursurile serale, în detrimentul numărului de locuri destinate cursurilor de zi. Numărul de universităţi cu o structură mai complexă (inginerie, studii economice, agronomie, medicină etc) era redus. Mai mult, se putea observa o continuă scădere a numărului de studenţi de la domeniile ştiinţe şi ştiinţe umaniste,în comparaţie cu o anumită creştere a numărului de studenţi înscrişi la unele specializări din domeniul tehnic. Aceasta a creat pe termen lung o stare de nemulţumire în rândul absolvenţilor de liceu care îşi doreau să poată deveni studenţi în aceste domenii.

În anul 1989, în sistemul de învăţământ superior existau 46 de universităţi publice, dintre care un număr mare de institute tehnologice de profil (minier, petrolier, mecanic), în care erau înscrişi un număr de 164 507 studenţi.

Evoluţia sistemului de învăţământ superior după 1990

Anii 1990-1992 au reprezentat o perioadă de schimbări radicale la nivelul sistemului, în

primul rând din încercarea de a satisface cerinţele (interne) privind educaţia. O reformă cuprinzătoare a fost iniţiată în anii 1993-1994 când au fost adoptate o serie de decizii majore şi au fost iniţiate o serie de negocieri cu finanţatori externi pentru susţinerea educaţiei în România. Reforma a reprezentat un element esenţial pentru sistemul de învăţământ superior românesc pentru a face faţă cerinţelor determinate de procesul de tranziţie către o economie de piaţă şi o societate democratică.

Începând cu anul 1990, învăţământul superior românesc a cunoscut o importantă „explozie cantitativă”, efect favorizat şi de absenţa unui cadrul legislativ adecvat. Astfel, a crescut numărul de instituţii de învăţământ superior, atât private cât şi publice, care oferă studii universitare, a crescut semnificativ numărul de studenţi şi, în consecinţă, numărul de posturi didactice, în paralel cu creşterea numărului de programe de studii, prin decizii insuficient justificate, şi excesiv diferenţiate pe domenii şi specializări, cu numeroase teme noi de studiu. Apariţia total necontrolată a unui număr semnificativ de universităţi particulare, a avut ca efect creşterea numărului de studenţi din sistem şi o scădere semnificativă a proporţiei cadrelor didactice competente raportată la numărul de studenţi.

În perioada 1990-1996, numărul de universităţi publice din sistem creşte la 48, crescând de asemenea şi numărul de studenţi înscrişi în sistemul public de învăţământ, de la 192 810, în anul 1990, la aproximativ 250 836, în anul 1996.

Mai mult, această tendinţă crescătoare este ilustrată şi de o serie de rapoarte4 de la nivel

internaţional privind învăţământul superior, unde în România este observată o creştere a numărului total de studenţi din învăţământul public şi privat la 100 000 de locuitori de la 831, în anul 1990, la 1819, în anul 1996.

Din datele statistice de la nivel naţional5 şi internaţional6, în perioada 1998-2006, s-a observat că populaţia României urmează o tendinţă descrescătoare (de la 21 988 810, în 1998, la 21 610 213, în anul 2006). Cu toate acestea, pe baza aceloraşi date statistice, se poate observa faptul că numărul de studenţi din sistemul de învăţământ public superior românesc (bugetat şi cu taxă) urmează o tendinţă crescătoare (de la 249 875, în anul 1998, la 628 878, în anul 2006). Menţionăm de asemenea faptul că, începând cu anul universitar 2001/2002, aceste cifre includ atât studenţii bugetaţi cât şi studenţii înscrişi în regim cu taxă de la nivelul universităţilor publice româneşti, la toate formele de învăţământ stabilite prin lege.

La nivel European, au avut loc o serie de evenimente şi evoluţii foarte importante, la care

România a devenit participant şi partener.

Astfel, în anul 1997, la conferinţa internaţională a miniştrilor educaţiei, desfăşurată la

Lisabona, şi la care au participat reprezentaţii a 33 de ţări europene, printre care şi România,s-a semnat tratatul pentru recunoaşterea internaţională a specializărilor/calificărilor din învăţământul superior. Tratatul a fost ratificat şi a intrat în vigoare în România la 1 martie 1999.

În anul 1998, la Sorbona (Paris), miniştrii educaţiei din Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie semnează o declaraţie prin care se „angajează” în procesul de „armonizare a arhitecturii sistemului de învăţământ superior din Europa”.

Ca urmare a Declaraţiei de la Sorbona, în 1999, la Bologna, în cadrul unei conferinţe

internaţionale a miniştrilor, se semnează o nouă Declaraţie, mult mai extinsă, în care se pun bazele creării Spaţiului European al Învăţământului Superior, prin armonizarea arhitecturii sistemelor de învăţământ superior de la nivelul ţărilor europene atât la nivel de standard academic cât şi la nivel de asigurare a standardelor calităţii (“procesul Bologna”).

Încă din anul 1989, printr-un program Erasmus, au fost introduse, la nivel internaţional,

creditele tranferabile şi Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS). Acest sistem centrat pe student avea în vedere facilitarea mobilităţii şi a recunoaşterii academice, prin recunoaşterea studiilor în afara ţării (de origine) şi permiţând astfel o mai mare mobilitate a studenţilor în Europa. Sistemul este caracterizat prin faptul că pentru fiecare program de studiu se alocă un număr de credite având la bază timpul de studiu alocat acestuia şi rezultatele şi competenţele obţinute la finalul programului respectiv. Astfel, numeroase programe de studiu devin mai accesibile pentru toţi studenţii Europei, iar universităţile sunt ajutate să-şi reorganizeze şi să-şi revizuiască programele de studiu astfel încât

acestea să devină cât mai atractive pentru studenţi.

Deşi iniţial ECTS a fost dezvoltat ca un sistem de credite transferabile, în ultima perioadă

acesta a fost transformat într-un sistem cumulativ care să fie implementat la nivel instituţional,

regional, naţional şi european, fiind unul din obiectivele principale ale Declaraţiei de la Bologna din iunie 1999.

În acord cu situaţia existentă pe plan internaţional, începând cu anul universitar 1996/1997, o parte din universităţile româneşti adoptă ca formă de evaluare a studenţilor, sistemul de credite transferabile (ECTS).

Evoluţia finanţării învăţământului superior public în perioada 1990-2007

Articolul 2 din Legea Învăţământului 84/1995 prevede faptul că „În România, educaţia este o prioritate naţională”. Mai mult, învăţământul public superior românesc este gratuit, pe parcursul duratei legale a studiilor. Această durată este stabilită prin decizia Guvernului României, la recomandarea Ministerului Educaţiei, bazată pe propunerile universităţilor publice şi a consiliilor academice naţionale.

Până în anul 1990, principala sursă de finanţare a învăţământului public superior românesc a fost reprezentată de alocaţia bugetară destinată acestui capitol. Datorită modificărilor apărute la nivelul sistemului de învăţământ superior, în perioada 1990-1996, au apărut modificări şi la nivelul principiilor de finanţare ale învăţământului public superior românesc7 (asemănătoare schimbărilor de la nivelul ţărilor OECD): un sistem de alocare a fondurilor complex, creşterea autonomiei financiare a universităţilor; diversificarea surselor de finanţare; împărţirea costurilor pentru educaţie prin introducerea taxelor de şcolarizare; o mai clară separare între fondurile pentru educaţie şi cele pentru cercetare. Chiar şi în aceste condiţii, în urma observaţiilor obţinute la nivelul MEC, pe baza datelor şi a analizelor de după anul 1990, alocaţiile bugetare continuă să reprezinte principala sursă de finanţare pentru învăţământul public superior românesc.

Experienţa internaţională a demonstrat faptul că finanţarea sistemului de învăţământ public superior, pentru a putea răspunde cerinţelor prezente, este de natură mixtă:

- o finanţare de bază, din alocaţii bugetare, care să asigure accesul liber la educaţie, calitatea şi consistenţa procesului de învăţământ;

- o finanţare suplimentară, obţinută de către instituţie prin eforturi şi resurse proprii, altele decât Bugetul de Stat.