Modelul Social European

În marea majoritate a documentelor emise de organismele europene se face referire la modelul social european. Acest model se doreste a fi, mai presus de toate, o treapta finala ce caracterizeaza evolutia contemporana a Europei înspre modernitate. Ca atare, un asemenea model, dupa care ar trebui sa functioneze bine

economia europeana, identifica deziderate precum convergenta economica si coeziunea multidimensionala (culturala, sociala etc). Ba mai mult, se considera ca principiile pietei libere sunt cazute în desuetudine, daca nu chiar retrograde. Se subliniaza faptul ca, astazi, mecanismele modelului european au evoluat, inclusiv din perspectiva atitudinii teoretice, de la piata spontana la reglementarea pietei. Saltul a însemnat subordonarea pietei functiei comunitare pentru a se consolida finalitatea sociala a sistemului.

Modelul social european este un instrument a carui utilitate consta în construirea unei identitati europene comune si în justificarea initiativelor comunitare de a proteja acest model. Devine tot mai evident faptul ca ideea „modelului social european" este elementul-cheie în încercarea de a contura o identitate europeana împotriva celorlalte tari si a „amenintarilor" venite din partea unor economii precum China, India, SUA si a caror concurenta economica este amplificata de fenomenul globalizarii.

Cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâine o va reprezenta gasirea unei solutii la problemele privind necesitatea compatibilizarii sistemelor de securitate sociala si de relatii industriale ale statelor membre, respectând în acelasi timp obligatiile pe care competitivitatea internationala le impune Europei. Iata, deci, ca marea provocare la adresa Uniunii Europene este gasirea unor solutii la problemele sociale fara a pune în pericol performanta economica, în contextul competitiei economice acerbe, mai degraba în afara decât în interiorul Europei.

În plan economic, strategia urmareste majorarea cheltuielilor publice si private aferente activitatii de cercetare-dezvoltare. Reteta propovaduita de UE pentru construirea „celei mai competitive economii a cunoasterii din lume se fundamenteaza pe asezarea activitatii de cercetare-dezvoltare în centrul retetei de dezvoltare. Inovatiile si progresul tehnic sunt privite, adesea prin neglijarea determinantelor lor institutionale, ca fiind motorul progresului economic.

Însa orgoliul politicienilor europeni, de a nu ramâne simpli spectatori la reusitele americane în domeniul cercetarii îi determina pe acestia sa ignore realitati economice fundamentale si sa fixeze tinte strategice precum alocarea pâna în 2010 a 3% din PIB pentru inovare si cercetare-dezvoltare.

În opinia organismelor europene, succesele unor tari precum Finlanda sau Danemarca sunt considerate argumente relevante pentru directionarea cu predilectie a fondurilor comunitare catre cercetare si inovare. În realitate însa, inovatia nu poate fi planificata. Nici firmele, si nici guvernele nu se pot angaja sa realizeze, spre exemplu, un anumit numar de inovatii pe luna.

Modelul european scoate în evidenta faptul ca, la Bruxelles, politica este deasupra argumentelor economice. Politicile care au esuat în trecut si care sunt îndreptate catre reforme mai putin nepopulare (ex. reglementari privind mediul înconjurator), precum si implicarea pronuntata a UE în sectoarele considerate strategice (de exemplu cercetare) ramân în continuare în topul Agendei Lisabona. În acelasi timp, schimbarile orientate catre reducerea substantiala a fiscalitatii concomitent cu reducerea cheltuielilor publice nu sunt deloc amintite în discursurile politicienilor europeni.

Strategia Lisabona vizeaza asigurarea unui climat favorabil afacerilor si cresterea flexibilitatii fortei de munca, astfel încât sa asigure o dezvoltare economica „sanatoasa" în UE.

In planul functionarii sistemului european îsi gasesc locul ezitarile, ceea ce antreneaza dificultatea mentinerii tintelor actuale. „Progresele reduse înregistrate în directia implementarii strategiei modelului european - Strategia de la Lisabona, precum si criza Pactului de Stabilitate si Crestere, sunt exemple ale functionarii precare a marii constructii europene, fixarea unor obiective ambitioase precum inovatie, coeziune sociala, crestere economica, ocupare deplina, fara a dispune de instrumentele corespunzatoare, mareste distanta dintre scop (politica) si realitate, mai ales într-un mediu economic recesionist.

În planul relatiilor de munca, prin Agenda Lisabona, organismele comunitare îsi propun un deziderat ambitios: „locuri de munca si oportunitati pentru toti europenii!". Prin urmare, relansarea cresterii economice în zona Euro este legata de crearea de locuri de munca. Însa problema fundamentala a acestui demers european este ca procesul cresterii economice este cauza (si în acelasi timp efect) al crearii de locuri de munca în sectorul privat, si nu a locurilor de munca „inventate" cu orice pret, prin intermediul programelor guvernamentale. Impozitarea necesara sporirii fondurilor la bugetul comunitar face sa nu apara niciodata pe piata acele locuri de munca ce ar fi fost create în absenta diminuarii, prin impozitare, a capitalului proprietarilor de drept.