Moneda euro în contextul internațional

Cap 1: Uniunea Monetara Europeana

1.1 Etapele realizarii Uniunii Europene

In secolul XX a aparut pe scena internationala ideea globalizarii, realitate deja intâlnita in mai multe zone ale lumii, iar in cadrul acesteia, integrarea internationala. Teoretic, globalizarea permite realizarea unor forme integrationiste cât mai eficiente pentru rezolvarea unor probleme culturale, sociale, etnice si economice.

In acest context, Uniune Europeana s-a conturat si dezvoltat in deplin acord si in functie de necesitatile statelor membre, dar tinând seama de realitatile internationale. In prezent (2006), UE numara 25 state - Finlanda, Suedia, Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Germania, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru si Malta iar in viitorul apropiat numarul lor va creste la 27 (2007) - România si Bulgaria - iar extinderea ar putea continua prin inglobarea inca a câtorva state ale continentului - posibil Elvetia, Turcia, Croatia etc.

Aceasta idee a integrarii internationale ca proces complex de folosire a interdependentelor intre economiile nationale pentru a realiza forte unice obiective de interes comun s-a conturat treptat, parcurgând un indelung proces. Punctul de plecare al constituirii UE l-a format declaratia din martie 1950 a lui Robert Shuman, ministru de Externe al Frantei, care, plecând de la ideile pragmatice ale responsabilului francez cu planificarea reconstructiei tarii, Jean Monnet, propunea participarea Frantei si Germaniei la coordonarea comuna a industriei carbunelui si otelului din ambele tari, iar apoi la punerea bazelor unei federatii europene. Punctul forte al viitoarei entitati europene propuse urma sa il constituie armonizarea tuturor dimensiunilor statelor membre, cât si realizarea valorilor comune de pace si prosperitate economica si sociala.

Istoria integrarii monetare europene incepe inca din anii imediat postbelici, ca o componenta a unui proces mai amplu. Doua intrebari devin pregnante inca de atunci: „procesul de integrare monetara este influentat in special de ratiuni economice sau de considerente de natura politica?” si „in ce masura cadrul juridico-institutional reactioneaza adecvat in momentele de criza cu care se confrunta sistemul?”

In acest sens, Jacques Rueff afirma ca: „L’ Europe se fera par la monnaie ou elle ne se fera pas” - punct de vedere conform caruia integrarea monetara nu este doar un scop in sine, ci si un mijloc important de atingere a unui deziderat mai generos si ambitios – unificarea politica a Europei.

Ultima mare conflagratie mondiala a lasat o mare parte a Europei in ruine - necesitatea stringenta a perioadei era demararea urgenta a unui proces de reconstructie postbelica. Chiar inainte de finalizarea ostilitatilor se conturau programe ambitioase cu privire la noua ordine postbelica, care au condus la lansarea, cu ocazia conferintelor de la Bretton Woods, a Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale. Scopul principal al acestor demersuri a fost evitarea erorilor interbelice, coabitarea cu fenomenele de devalorizare in scopuri concurentiale, lansarea unui sistem al cursurilor de schimb fixe, care sa se modifice doar cu acordul FMI, in conditii de dezechilibre economice de fond. Mai mult, participantii la aceste institutii si-au propus realizarea convertibilitatii depline a monedelor nationale pentru a contribui la sanatatea sistemului comercial multilateral. Convertibilitatea este o cerinta necesara, dar nu si suficienta pentru un comert liber si corect. Problema principala deriva din lipsa de transferabilitate a excedentelor sau deficitelor balantelor comerciale, deficitul in relatia cu o tara partenera neputând fi compensat cu exedentul rezultat din relatia cu o alta tara, intrucât nu era in functiune un mecanism oficial de compensare multilaterala si nici piete valutare functionale, atâta vreme cât monedele tarilor participante nu erau conversibile. Toate tarile europene urmareau sa obtina exedente in aur, dolari, sau alta valuta convertibila in dolari.

Au fost necesari mai mult de doi ani pentru negocierea unui aranjament monetar: Uniunea Europeana de Plati (UEP), care a intrat in vigoare la 1 iulie 1950. Acesta a reprezentat primul pas pe calea convertibilitatii depline si ireversibile. Ea a functionat pâna in 1958.

Un nou pas l-a constituit EUA (European Unit of Account): unitati comune de cont definite cu un continut in aur identic cu cel al dolarului SUA (deviza standard a Sistemului Monetar International in perioada aceea). Conform regulilor functionale, preturile produselor agricole in moneda nationala erau egale cu pretul oficial al Comunitatii Economice Europene – CEE (creata prin Tratatul de la Roma din august 1957) exprimat in EUA (cunoscut si ca „moneda verde”), transformat in moneda nationala a fiecarei tari la rate de schimb fixate de organele comunitare.

In octombrie 1970, pe fondul crizei internationale cauzata de deteriorarea dolarului (in anul 1960) a fost publicat Planul Werner, in cadrul caruia se stabilea ca: „Uniunea monetara urma sa genereze convertibilitatea deplina si ireversibila a monedelor tarilor membre, eliminarea fluctuatiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabila a paritatilor si cursurilor valutare si completa liberalizare a fluxurilor de capital”. Acest Plan a fost de fapt cel care punea bazele principalelor elemente ale UEM.

Perioada 1970 – 1980 aducea o serie de crize, precum primul soc al petrolului si prabusirea sistemului Bretton Woods. Singurul rezultat al Planului Werner a fost „Sistemul european al limitelor inguste ale cursului valutar” sau „sarpele valutar”, cum a fost supranumit (European Common Margins Arrangement), prin care tarile membre si-au luat angjamentul de a nu permite fluctuatii ale cursurilor valutare reciproce mai mari de 2,25% - fluctuatie concertata.