Prețul Intervenției Guvernamentale

Prețul intervenției guvernamentale

1. Introducere

Istoria științei economice și gândirea economică a timpului nostru se leagă de numele lui J.M. Keynes care, urmând preceptele teoriei economice pozitive, în lucrarea sa Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, apărută în 1936, lansează teza funcționării imperfecte a economiei (capitaliste) contemporane și totodată idei cu privire la necesitatea intervenției de corectare, stimulare sau frânare a unor procese economice, în funcție de anumiți parametri considerați normali sau dezirabili.

Atât tezele prezentate, sumar, mai sus, cât și unele modalități concrete de operare la nivel macroeconomic, prin intermediul autorității statale, au constituit, în timp, un curent de gândire care poartă numele părintelui său (Keynes).

Paul Samuelson face o sinteză între liberalismul bazat pe spirit antreprenorial, inițiativa privată și tezele keynesiste și neokeynesiste susținătoare ale intervenției statale, limitării puterii monopolurilor și asigurării unei protecții sociale corespunzătoare principiilor morale și civice și puterii economice a fiecărei societăți.

În lumina evoluțiilor recente, de după 1980, constând în accentuarea fenomenelor de integrare liberală a statelor din diferite perimetre geografice și abolirea unor îngrădiri în calea migrației capitalului, se cuvine adăugarea unei noi preocupări a cercetătorilor economiști concretizată în concentrarea pe noile contexturi create, pe de o parte, și pe răspunsurile la aceste noi provocări, pe de alta.

Știința economică, economia generală, separată de componenta socială, în perimetrul căreia se explică unele motive ale acțiunii individuale, tinde să devină absorbită de temeiurile avantajelor comparate și a generării competiției, ca stimulent izvorât din acestea și implicit a tendințelor susceptibile să ofere avantaje în raport cu competitorii.

2. Intervenția publică optimă

Daca situațiile de “eșec” a piețelor furnizează motive pentru ca guvernele să intervină în economie, creându-se instrumente corespunzătoare, evaluarea intervenției nu se poate face fără luarea în considerare a costurilor și beneficiilor.

Beneficiile potențiale mari nu justifică neapărat intervenția guvernamentală și nici costurile potențiale ridicate nu o fac nejustificată. Ceea ce contează sunt beneficiile nete adică excedentul de beneficii peste costuri.

Intervenția guvernamentală în economie generează trei tipuri de costuri:

1) Costurile interne pentru guvern, adică toate resursele utilizate de guvern în acest scop: costuri salariale și de echipament necesare pentru verificarea standardelor impuse în diferite domenii (mediu, sănătate, concurență, respectarea cadrului legal etc.).

2) Costurile externe directe, adică costuri impuse celorlalți de către acțiunea guvernamentală, care se pot manifesta sub forma sporirii costurilor de producție, costuri generate de respectarea unor reglementari sau pierderi de productivitate.

3) Costuri externe indirecte, adică costuri ale acțiunii guvernamentale care se întind dincolo de cei imediat afectați de ea, acoperind uneori întreaga economie, care se manifesta sub formă de externalități sau ineficiență.

Intervenția guvernamentală este justificată când beneficiile depășesc costurile. Dacă este vorba de poluare, nivelul optim este în punctul în care costurile marginale ale prevenirii poluării egalează beneficiile marginale în termenii evitării efectelor externe. Nivelul optim de intervenție guvernamentală pentru evitarea eșecului pieței va fi cu atât mai scăzut, cu cât costurile de prevenire și intervenție sunt mai mari.

Problema este daca guvernele obțin unele beneficii. Acolo unde ele nu reușesc să obțină beneficiile potențiale, se vorbește despre eșec guvernamental. Acesta poate apărea din cauza rigidităților care provoacă lipsa unui răspuns adecvat al regulilor și reglementărilor la schimbarea condițiilor de piață, sau prevederea mai precară din partea reglementatorilor publici, în comparație cu participanții privați pe piață. Cea mai importantă cauză a eșecului guvernamental apare din natura propriilor obiective. Fără îndoială, guvernele sunt interesate, într-o anumită măsură, de binele social, dar și guvernanții au propriile interese.

Modelarea guvernului ca maximizator al propriei bunăstări și apoi încorporarea ei în modele teoretice ale funcționării economiei a fost o realizare importantă a teoriei opțiunii publice. Progresul fundamental a fost considerarea guvernului ca un alt agent economic, în afară de firma ofertantă și de consumatori, care are doar o variabilă în funcția de utilitate și anume voturile. Un astfel de guvern ia toate deciziile cu scopul de a-și maximiza voturile la următoarele alegeri.

În realitate, comportamentul guvernului este mai complex, așa cum comportamentul firmei și cel al consumatorului este mai complex decât presupune teoria. În primul rând, unele decizii ale guvernului sunt orientate spre îmbunătățirea vieții oamenilor, chiar dacă ele reduc popularitatea guvernului. Fără îndoială, însă, o parte surprinzător de mare din comportamentul guvernului poate fi înțeleasă plecând de la ipoteza că pe guverne le interesează numai voturile și că ele acționează pentru a spori bunăstarea socială numai când o astfel de acțiune este maximizatoare de voturi.

Se au în vedere voturile câștigate și voturile pierdute prin aplicarea unei politici economice. Când voturile pierdute tind să depășească pe cele câștigate, guvernul maximizator de voturi trebuie să schimbe politica. Ceea ce este necesar pentru o schimbare de politică, conform teoriei opțiunii publice, este că cei care pierd să devină suficient de conștienți de pierderile lor încât această înțelegere să le afecteze comportamentul electoral.

Analiza pozitivă are rolul de a elimina unele confuzii si erori.