Principiile Acumulării Cunoștințelor

Introducere

„Puterea imaginaţiei creşte odată

cu acumularea cunoştinţelor”

(Konstantin Pausovsky)

Într-o societate dependentă de informaţie, dar și de creșterea numeric a organizaţiilor (ca expresie a comunicării sporite și complexităţii relaţiilor sociale), Cunoașterea pare a fi singura putere ce garantează progresul social, economic și democratic care nu se erodează în timp. Orientarea spre captarea și asimilarea de cunoaștere este pentru cele mai multe dintre organizaţii confirmarea unei anumite maturităţi funcţionale, concordante cu esenţa societăţii informaţionale de care este legată.

În scopul prezicerii vânzărilor pentru un semestru înainte avem nevoie în mod imperativ să cunoaștem competiţia existentă și mărimea pieţei, saturaţia de clienţi și produse, gradul de satisfacţie a clientului, capacitatea de producţie etc. Ca să prezicem tendinţele economiei unei ţări, nu este suficient să analizăm datele ciclului economic, este necesar să avem acces și la analiza politicilor economice, actorii implicaţi și riscurile posibile.

Anume principiile sunt acele ce prevăd anumite norme care caracterizează aplicarea lor în practică; iar normele au un înţeles mai restrâns, drept nişte "reguli" de conduită sau prescripţii şi instrucţiuni precise impuse actului de transmitere - acumulare a cunostinţelor.

Există trei şcoli de psihologie care au contribuit la teoria invaţării: şcoala constructivistă, cea behavioristă şi cea umanistă. Ele se completează unele pe altele, pe alocuri se suprapun, fiecare privind acumularea cunoştinţelor dintr-o perspectivă diferită.

Principiile de acumulare a cunoştintelor pe care aceste şcoli le susţin reprezintă de fapt acele legităţi ale structurării şi funcţionării procesului de acumulare a cunoştinţelor care prevăd anumite norme ce caracterizează aplicarea lor în practică, anumite norme de comportament au de utilizare a informaţiilor.

Capitolul I. Cunoasterea şi importanţa acesteia în cadrul “economiei cunoaşterii”

De-a lungul timpului, conceptul de cunoastere a dat naştere unui mare număr de interpretări. Astăzi, a aborda cunoaşterea înseamnă a studia un fenomen cu un trecut foarte îndelungat, dar în acelaşi timp, un fenomen extrem de actual şi cu perspective deosebite de dezvoltare şi în viitor. Cunoaşterea este o noţiune de o mare complexitate după cum se poate constata din diferitele moduri în care a fost definită. Astfel, în Dictionarul Explicativ al Limbii Române cunoasterea este definită drept: 1. reflectare în conştiinţa a realităţii existente, independent de subiectul cunoscător; 2. faptul de a poseda cunoştinţe, informaţii date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoştinţă.”

Un alt autor, N. Ionescu, defineşte cunoaşterea ca o descoperire, o afirmare "pasivă a unui obiect care se reflectă în facultatea noastră de percepere'' Cunoaşterea reprezintă procesul de pătrundere a raţiunii în structurile tot mai profunde ale realităţii, de descoperire şi formulare a legilor care guvernează existenţa şi dezvoltarea obiectelor şi fenomenelor, de înţelegere, explicaţie şi prevedere a evoluţiei acestora. Procesul respectiv poate fi definit din mai multe perspective:

a) ca percepere a esenţei fenomenelor;

b) capacitate de discriminare a diferitelor tipuri de informaţie;

c) căutare a adevărului;

d) reflectare adecvată, veridică a realităţii.

La o privire generală actul de cunoaştere apare drept o relaţie ce uneşte două entităţi: subiectul cunoscător şi obiectul unoaşterii, este un raport între cineva care întreprinde cunoaşterea şi ceva asupra se concentrează efortul cognitiv.

Este adevărat că mult timp s-a crezut că dezvoltarea cunoașterii ţine exclusiv de domeniul filozofiei sau al materiilor teoretice, deţinerea de informaţie fiind confundată adeseori cu stocarea de date sau de resurse bibliografice. În realitate, informaţia reprezintă doar un element al cunoştinţelor şi nicidecum un sinonim al cunoaşterii veritabile. Cu scopul de a întări această distincţie este necesar de a se mentiona că:

• informaţia se referă la descriere, definire, la plasarea în spaţiu a unui subiect (ce?, cine?, când?, unde?);

• cunoașterea reprezintă strategia, practica, metoda sau abordarea (cum?);

• înţelegerea include principiul, perspicacitatea sau intuiţia, morala, sau arhetipul de acţiune (de ce?).