Relațiile UE cu țările din ACP

Procesul de decolonializare initiat la inceputul anilor saizeci a cerut transformarea legaturilor cu vechile colonii ale tarilor membre intr-o asociatie cu caracter diferit intre tarile suverane, avand legatura cu articolul 310 (vechiul articol 238) al Tratatului CE. Astazi 71 de tari din Africa, Caraibe si Pacific (ACP), detin o relatie privilegiata cu CE in virtutea Conventiilor de la Lomé. Aceste conventii sunt insotite de o inzestrare financiara sub forma de subventii si imprumuturi bonificate care sunt destinate finantarii, prin intermediul Fondului European de Dezvoltare (FED), programe de investitii economice si sociale in tarile ACP. Cooperarea cu aceste tari cuprinde si sectoarele industrial si agrar.

Relaţiile cu statele ACP datează încă din anul 1957, prin semnarea Convenţiei de la Yaoundé, după înfiinţarea CEE. Aceasta a fost urmată de Convenţia Lomé,încheiată pentru intervale consecutive de câte cinci ani, începând cu anul 1975, ca urmare a aderării Marii Britanii la UE. Ulterior, relaţiile cu ţările ACP au fost reglementate prin Acordul de la Cotonou, care a fost semnat la data de 23.06.2000şi care a intrat în vigoare în anul 2003,acord de parteneriat între UE ş ţările ACP, cu o valabilitate de 20 ani.

În prezent, 78 de ţări din Africa, Caraibeşi Pacific sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou: 48 state africane (care acoperă toată Africa sub-Sahariană, 15 state din Caraibeşi 15 state din Pacific). Din 2003 s-au lansat negocieri regionale cu cele 6 regiuni (Africa de Vest, Africa Centrală, Africa de Est şi de Sud, Comunitatea Sud Africană în vederea dezvoltării, Caraibe şi Pacific), în vederea încheierii unor acorduri de parteneriat economic.

Acest tratat a introdus schimbări semnificative în filosofia şi în instrumentele folosite, comparativ cu Convenţiile de la Lomé. Convenţiile Lomé s-au bazat pe un model de parteneriat, preferinţe comerciale extinse şi angajamente financiare în cadrul unui acord. În baza convenţiilor semnate, Comunitatea a oferit acces fără taxe şi restricţii cantitative pentru exporturile din ţările ACP, deşi iarăşi o importantă excepţie au reprezentat-o produsele agricole reglementate de PAC.

Conventia permite ca 99% din produsele industriale ale tarilor ACP sa penetreze pe piata celor cincisprezece fara a plati taxe vamale si fara reciprocitate. Stabex este un acord similar unui contract de asigurare ce acorda o anumita garantie de stabilitate veniturilor, pe care tarile ACP le obtin din exporturile a 48 de produse agricole. Stabex actioneaza in caz de grave evenimente climatice sau de preturi internationale ale acelor produse. Mecanismul se aplica si resurselor miniere (Sysmin). Conventia de la Lomé stabileste unele relatii politice institutionalizate prin intermediul Consiliului de Ministrii, al Comitetului de Ambasadori si al Adunarii Paritare ACP-UE, in care parlamentarii europeni reprezinta Parlamentul European

Totuşi, tratamentele preferenţiale au fost prelungite pentru produsele vizate de PAC mai mult decât în cazul altor ţări. În plus, patru protocoale privind mărfurile (banane, rom, zahăr şi carne de vită), anexate la Convenţia Lomé, au oferit acces preferenţial pentru o cantitate specificată provenită de la un tradiţional grup select de furnizori din ACP. Acest regim comercial a fost extins în conformitate cu Acordul de la Cotonou, până la sfârşitul anului 2007.

În ciuda faptului că statele ACP au fost în topul ierarhiei preferinţelor acordate de UE, cu cele mai favorabile condiţii de acces pe piaţa comunitară, ele au devenit în timp tot mai mult marginalizate ca partenere în comerţ, iar ponderea exporturilor ţărilor ACP pe piaţa Comunităţii a scăzut cu mai mult de jumătate, de la 8% în anul 1975 la 2,8% în anul 2004. Mai mult decât atât, în anul 2004, jumătate din totalul exporturilor ACP l-au reprezentat numai patru produse: ulei (26%), diamante (11%), cacao (9%) şi lemn (4%). Aceste date sunt deseori folosite pentru a susţine că preferinţele comerciale nu au funcţionat aşa de eficient cum au fost proiectate iniţial.

Importanţa preferinţelor comerciale acordate este supraevaluată, deoarece în medie, 50 - 60% din exporturile ACP în UE nu au primit nici o preferinţă, pentru că acestea erau netaxabile indiferent de sursă. Alte 5 - 10% din exporturile ACP în UE au intrat sub incidenţa reglementărilor speciale la import prevăzute prin PAC. În cele din urmă, doar circa 35 - 45% din exporturile ACP au beneficiat de preferinţe. Acestea au fost, în principal, băuturile tropicale, pentru care cererea este aproape inelastică în raport cu

preţul, existând totodată o saturaţie la nivelul UE. În plus, marja de preferinţă de care s-au bucurat statele ACP a scăzut ca urmare a reducerii tarifelor MFN de către UE în cadrul negocierilor succesive GATT, pentru produse precum cafea, cacao şi uleiuri vegetale.

Preferinţele comerciale necesită o capacitate de furnizare pentru a le face efective şi, după cum se poate demonstra din punct de vedere economic,

managementul defectuos şi dificultăţile pe partea de ofertă au limitat exporturile statelor ACP. Dar chiar şi cu un bun management economic, ţările ACP s-au specializat în mărfuri cu slabe perspective de piaţă şi în care deteriorarea preţurilor de export a avut un efect devastator asupra eforturilor de dezvoltare. Se poate argumenta că, în general, preferinţele comerciale nu au reuşit să promoveze diversificarea necesară. Pe de altă parte, acolo unde s-au înregistrat progrese în diversificare, produsele beneficiare, cum ar fi produsele textile, produsele rezultate din pescuit şi produsele horticole, au fost cele care s-au bucurat de o substanţială marjă de preferinţă peste tarifele MFN şi SGP ale UE.