Teorii asupra dobânzii

Cap. 1. Dobânda în manifestarea relaţiilor de credit

1.1. Elementele definitorii ale dobânzii

În formarea şi dezvoltarea conceptelor cu privire la credit şi dobânzi, gânditorii, şcolile şi curentele s-au angajat primordial în explicarea, justificarea şi utilizarea dobânzii, de fapt ea însăşi latură specifică şi esenţială a manifestărilor relaţiilor de credit.

Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu elementele „timp” şi „risc” . Aceste concepte şi elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii.

Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu(dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizarea altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare.

În sens restâns, sau ca formulă mai mult utilizată dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

În aceste formulări se regăsesc unele caracteristici, unele elemente descriptive, însă lipsesc precizările cu privire la origine dobânzii, la legile de formare şi la justificarea sa. În sensul acesta, o contribuţie pe deplin recunoscută este a lui Bohm Bawerk, unul din cei mai importanţi analişti ai dobânzii. Acesta în cercetările sale, porneşte de la unele constatări impirice, cu care sunt de acord economiştii din vremea sa:

- dobânda unui capital se produce independent de activitatea personală a capitalistului;

- dobânda pare că este o calitate firească a capitalului;

- se formează fără ca acesta(capitalul) să se epuizeze şi are astfel o durată eternă de constituire;

Din punctul de vedere al băncii, se pot deosebi două categorii de dobânzi: dobânda bonificată şi dobânda percepută .

Dobânda bonificată, reprezintă remunerarea disponibilităţilor băneşti ale titularilor de conturi constituite ca depozite la bancă. Capitalul mobilizat la dispoziţia băncilor este fructificat în procesul creditării. Nivelul dobânzii bonificate est dependent de rata inflţiei, rata dobânzii de refinanţare(taxa oficială a scontului în cazul rescontării) şi ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.

Dobânda percepută, este dobânda pe care o încasează băncile de la clienţii lor în calitate de debitori, corespunzător creditelor acordate. La rândul său, dobânda percepută este dependentă de o serie de factori, printre care: erodarea monetară, nivelul cheltuielilor cu operaţiunilor bancare, gradul de risc, profitul bancar, rezerva minimă obligatorie.

Cele două categorii de dobânzi sunt interdependente, se află într-o strânsă corelaţie, în sensul că dobânda percepută se stabileşte pornind de la nivelul dobânzii bonificate, ţinând cont de nivelul marjei dobânzii şi de rezerva minimă obligatorie depusă la banca centrală.

1.2. Factorii care determină nivelul dobânzii

Ca element al contractului de credit nivelul dobânzii este acceptat în fiecare caz în parte de debitor şi de creditor ca urmare a unor negocieri de durată sau mai operative.

Un prim asemenea factor ce determină nivelul dobânzii este productivitatea capitalului, o anumită productivitate a capitalului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi.

Întreprinzătorul, atunci când îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deţinătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii este de fapt un acord între cele două părţi interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părţi. Angajându-se în a plăti o anumită dobândă, debitorul admite o anumită diminuare a profitului său net. Este evident că productivitatea capitalului paote fi diferită de la etapă la etapă, fapt perceptibil pentru ambele părţi care-şi vor stabili poziţii în consecinţă.

Pe de altă parte, deţinătorii de capitaluri, în mare măsură provenite din economii, în calitate de creditori trebuie să aprecieze gradul real de productivitate a capitalului, atunci când îşi formulează pretenţiile cu prvire la dobânzi, creând condiţii ca întreprizătorii să continue să existe şi să poată astfel fructifica şi în viitor capitalul oferit. Evident că aceste poziţii nu se manifestă ca atitudini personale, ci ca o sumă a lor, în relaţiile pe care cele două părţi le întreţin pe pieţele creditului.