Terapia ocupațională și ergoterapia

Generalități

Sănătatea societății actuale ‒ ca premisă a unei calități superioare a vieții ‒ este afectată în ultimele decenii de o serie de factori care au condus la creșterea alarmantă a categoriilor de populație încadrate și depistate cu diferite handicapuri și invalidități, aceste persoane fiind deseori marginalizate social și profesional. Cauzele care generează aceste aspecte nedorite sunt multiple: accidentele de muncă, condiții, utilajele și aparatură neconformă, stresul și suprasolicitarea nervoasă, poluarea, alimentația deficitară, excesivă sau incorectă, deficiențe congenitale, accidentele sportive, conflictele militare etc.

Termenul de ergoterapie este frecvent întâlnit în țările de limbă franceză, cel de terapie ocupațională în cele de limbă engleză.

Valențele muncii ca metodă de recuperare și tratament sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă cei doi termeni presupun deseori suprapunerea activităților care îi definesc, există totuși o diferențiere majoră între ei, și anume faptul că ergoterapia este orientată către producerea de bunuri materiale/scop economic - confecționarea de obiecte vandabile gen covoare, vase de lut, figurine, obiecte de artizanat, coșuri din nuiele. etc ‒ care pot fi valorificate, permit acumularea de venituri și deci autonomia financiară, pe când terapia ocupațională are un sens mai larg, înglobând de regulă la debutul activității de recuperare mai multe activități variate ca formă și conținut, fără a produce obligatoriu bunuri materiale: meloterapia, artterapia, ludoterapia, biblioterapia etc.

S-a constatat că inactivitatea fizică prezentă pe timpul perioadei de spitalizare va conduce la decondiționare fizică și psihică, caracterizate de scăderea potențialului motric, reducerea capacității de efort, instalarea stărilor depresive și apariția sentimentului de inutilitate, socializare deficitară, creșterea numărului de zile alocate concediului de odihnă, reintegrare profesională greoaie sau absența acesteia.

Prin folosirea tehnicilor specifice terapiei ocupaționale și ergoterapiei, care se opun unui regim de viață pasiv/inactiv generat de spitalizările de lungă durată, toate aceste situații nedorite pot fi eliminate sau diminuate ca manifestare. Implicarea persoanelor în activitățile specifice terapiei ocupaționale, care au deseori un anumit scop clar conturat și cunoscut de pacienți, va determina concentrarea acestora pe realizarea scopului în sine, nu pe procesele, mecanismele și modificările din organism care contribuie la atingerea finalității propuse. Exemplu: confecționarea unui obiect/coș din răchită va conduce la coordonări complexe și mișcări ce solicită precizia brațelor, la creșterea capacității de concentrare a atenției, la o anumită frecvență optimă de lucru a mișcărilor, o rezistență musculară și nervoasă generată de monotonia activității, dar acestea nu vor fi conștientizate, pentru că realizarea obiectului respectiv este în centrul preocupărilor și nu prin ce acțiuni musculare sau procese nervoase este el confecționat.

Definiții ale terapiei ocupaționale și ergoterapiei

Ergoterapia se definește ca fiind „terapia prin muncă remunerată și asigurată, pe cât posibil, pe bază de autofinanțare.” (Popescu, 1993).

„Terapia ocupațională este arta și știința de a dirija participarea omului spre îndeplinirea anumitor sarcini, cu scopul de a-i restabili, susține și spori performanța, de a ușura învățarea acelor abilități și funcții esențiale pentru adaptare și productivitate, de a diminua, sau corecta aspectele patologice și de a promova starea de sănătate mintală.” (Council on Standards, Adjot, 1972).

Ergoterapia presupune activități productive în cadrul muncii remunerate. Acest aspect permite realizarea reinserției profesionale și sociale a individului. Ea facilitează creșterea și manifestarea interesului pentru muncă și formarea unor stereotipuri dinamice utile în activitățile productive specifice, urmată secundar și de reintegrarea socială favorabilă. Se pune accentul pe formarea abilităților manuale prin învățarea diferitelor activități de muncă. De cele mai multe ori, este abordată ca metodă integrată în cadrul terapiei ocupaționale și, doar în sens restrâns, ca procedeu de recuperare realizat în cadrul atelierelor specializate din cadrul spitalelor și instituțiilor de asistență socială, școli profesionale, unități de învățământ speciale, cămine de bătrâni (Popescu, 1993).

Activitățile practice din cadrul terapiei ocupaționale au rolul de a devia atenția pacienților de la subiecte neplăcute sau eventualele dureri, de a facilita gândirea pozitivă, de a crește capacitatea de concentrare a atenției, de a asigura odihna activă, de a educa gândirea și imaginația, de a solicita coordonarea și implicarea mâinilor, ochilor, mușchilor în realizarea activităților variate, de a oferi o posibilă nouă vocație/reprofesionalizare.