Funcția Financiară a Întreprinderii

1.1.1. Funcţia financiară şi obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii

Funcţia financiară relevă simultan o funcţie operaţională şi o funcţie de asistenţă şi expertiză. Caracterul operaţional rezultă din sarcinile de a negocia şi realiza operaţiuni de finanţare şi îndeosebi din misiunea sa de gestiune a trezoreriei. Asistenţa acordată direcţiei generale constă în alegerea şi adaptarea resurselor financiare la nevoile de finanţare, respectând constrângerile şi căutând armonizarea dintre funcţia obiectiv a întreprinderii şi cea a asociaţilor.

Pentru a dispune de un capital economic şi de alţi factori de producţie, întreprinderea are nevoie, în prealabil, de monedă, de capacitatea de a obţine resurse financiare.

Vânzarea producţiei va asigura refacerea în continuare a lichidităţilor, reconstituirea disponibilităţilor băneşti iniţiale.

Încă de la înfiinţare, întreprinderea poate să-şi procure resursele financiare în două moduri:

- aportul în numerar al asociaţilor, pe care îl numim capital social;

- împrumutul contractat, adesea, de la intermediari financiari (bănci şi instituţii financiare).

Împrumutul determină o relaţie juridică reciprocă între întreprindere şi creditor, acesta având un drept de dispoziţie potenţial asupra patrimoniului debitorului care nu respectă dubla obligaţie de rambursare a împrumutului şi de plată a dobânzii.

Creanţa este un activ financiar. Întreprinderea poate fi ea însăşi în situaţia de creditor şi să deţină astfel în capitalul său economic active financiare.

Situaţia întreprinderii imediat după înfiinţare poate fi următoarea: activele corporale, necorporale şi financiare sunt finanţate prin capitalul social şi datorii. În alţi termeni, capitalul pus la dispoziţia întreprinderii de către asociaţi reprezintă o creanţă asupra întreprinderii care deţine un capital economic, dar creanţe asupra capitalului economic deţin şi creditorii.

Pentru asociaţi, capitalul social este o creanţă de natură particulară, deoarece nu comportă nici o obligaţie a întreprinderii de a-l restitui acestora sau de remunerare. Acest activ financiar aflat în portofoliul asociaţilor reflectă riscul pe care ei şi-l asumă investind în întreprindere. Astfel apare un fenomen de disociere între întreprindere care deţine un capital economic, pe de o parte, şi asociaţii care deţin un capital financiar, pe de altă parte. Această disociere este fundamentală deoarece asigură transferul riscului întreprinderii asupra asociaţilor. Rentabilitatea cerută de acţionari depinde de riscul pe care şi-l asumă. O întreprindere care prezintă, datorită politicii sale financiare, un risc mai ridicat, va trebui să ofere, în contrapartidă, o rentabilitate mai ridicată, dacă doreşte să obţină noi capitaluri de la acţionari, aceştia putând fi vechii acţionari sau noi acţionari.

Având în vedere riscurile asumate de acţionari, rata de rentabilitate aşteptată de un acţionar care investeşte într-o întreprindere, se compune din rata dobânzii fără risc, la care se adaugă prima pentru riscul de exploatare, prima pentru riscul financiar şi prima pentru riscul de faliment. Rata dobânzii fără risc corespunde ratei de rentabilitate adusă de un plasament fără risc, cum ar fi, de exemplu, o obligaţiune emisă de stat.

Din activitatea întreprinderii se obţine un rezultat, care, într-o economie a schimburilor pe baza monedei, se traduce printr-o diferenţă pozitivă între sumele de bani finale şi cele iniţiale deţinute de întreprindere, după remunerarea tuturor factorilor de producţie. Întreprinderea creează astfel o sursă de finanţare internă, o resursă financiară proprie. Profitul net (integral sau o parte a acestuia) se poate adăuga la capitalul social pentru a constitui un capital financiar denumit capitaluri proprii.

Capitalurile proprii dau o evaluare a activului financiar deţinut de către asociaţi.

Întreprinderea trebuie să asigure şi finanţarea permanentă a ciclului de exploatare. Pentru continuitatea schimburilor, ea trebuie să dispună de monedă în orice moment echilibrând fluxurile de încasări şi plăţi. Astfel, trezoreria este al doilea aspect al dimensiunii financiare a întreprinderii.

Incapacitatea de plată, situaţia de încetare a plăţilor, conduce la întreruperea funcţionării întreprinderii şi poate determina dispariţia acesteia. La un moment dat, dificultăţile întreprinderii se traduc prin dificultăţi financiare ce se manifestă la nivelul trezoreriei.

În teoria financiară, obiectivul major al finanţelor întreprinderii este maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor. Conducătorii întreprinderii trebuie să ia decizii financiare care să permită maximizarea valorii acesteia. În cazul întreprinderilor cotate la bursă, estimarea valorii întreprinderii este dată de piaţa financiară, iar obiectivul lor fundamental constă în maximizarea capitalizării bursiere (cursul bursier numărul de acţiuni). Pe aceste pieţe, cursul acţiunilor depinde de rentabilitate şi de risc.

În concepţie patrimonială, valoarea patrimoniului se determină pe baza situaţiei drepturilor şi obligaţiilor asumate de întreprindere şi reflectate în bilanţ. Valoarea patrimonială este egală cu activul net (neangajat de datorii), calculat ca diferenţă între activul total şi datoriile totale. Obiectivul fundamental de maximizare a valorii priveşte maximizarea activului net, respectiv, creşterea acestuia de la un exerciţiu la altul. Principala sursă de maximizare a activului net este profitul net al exerciţiului.

Potrivit concepţiei financiare, valoarea întreprinderii se determină nu pe baza patrimoniului existent, ci pe baza speranţelor de câştig pe care îl va aduce întreprinderea, cu patrimoniul său acumulat la un moment dat. Aceasta reprezintă o anticipare asupra valorii întreprinderii:

,

în care:

VF = valoarea financiară a întreprinderii

Fi = cash flow-uri (fluxuri nete de trezorerie) viitoare pentru acţionari;

i = durata de viaţă economică a întreprinderii (în ani);

r = rata de actualizare, egală cu rata dobânzii fără risc (la obligaţiunile de stat) plus o primă de risc economic şi financiar ce caracterizează întreprinderea respectivă;

VR = valoarea reziduală, respectiv valoarea de piaţă a activului net al întreprinderii, valoare estimată că va rămâne după n ani de viaţă economică.

Mai multe motive justifică adoptarea obiectivului de maximizare a valorii întreprinderii în practică:

- întreprinderea aparţine proprietarilor săi, care sunt interesaţi de creşterea valorii investiţiei lor;

- acest obiectiv ţine cont de incertitudine, de risc şi de timp;

- obiectivul este operaţional: orice decizie financiară care duce la creşterea valorii întreprinderii poate fi adoptată şi invers.

În aprecierea valorii întreprinderii se iau în calcul:

- mărimea patrimoniului acumulat;

- rezultatele aşteptate ale activităţilor şi proiectelor viitoare;

- riscurile induse de mediul întreprinderii;

- riscurile specifice întreprinderii.

Pentru a se realiza obiectivul de maximizare a valorii întreprinderii, gestiunea financiară a întreprinderii trebuie să aibă în vedere:

- un anumit nivel al performanţelor, care reflectă o constrângere majoră pentru întreprindere, deoarece trebuie să asigure remunerarea resurselor utilizate, precum şi o opţiune a proprietarilor şi conducătorilor săi;

- riscurile financiare.

Riscul legat de un activ sau de un ansamblu de active poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile a fi obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe luarea în considerare a instabilităţii sau a variabilităţii performanţelor financiare viitoare. Riscuri financiare specifice sunt:

- riscul de exploatare determinat de structura costurilor (fixe şi variabile);

- riscul îndatorării legat de structura financiară a întreprinderii (structura surselor de finanţare: proprii şi împrumutate);

- riscul de faliment.