Politică monetară BNR - perspectiva integrării în zona euro

Cu aderarea României la Uniunea Europeană din 1 ianuarie 2007 s-a creat permisa pentru libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, a forţei de muncă şi a capitalului între ea şi celelalte ţări membre, iar următoarea ţintă este integrarea în zona euro, numită a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare, cel mai ridicat nivel a integrării cunoscut până acum.

Uniunea Economică şi Monetară de liderii europei prin semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992 când au decis realizarea şi introducerea monedei unice în statele membre ale Uniunii Europene până în 1999. Astfel cu ajutorul monedei unice piaţa comună va fi mai completă, al cărui rol este să asigure stabilitatea financiară, să reducă în continuare cheltuielile firmelor şi să crească importanţa Europei în lume, facilitând compararea preţurilor de către consumatori şi deplasarea acestora fără a mai trebui să plătească comisioane de schimb mari.

Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a hotărât ca: moneda unică să se numească EURO; să fie nominalizate primele state care participă la uniune monetară în prima parte a anului 1998; totodată, Banca Centrala Europeană se pune în funcţiune; administraţia ţărilor participante, băncile, instituţiile financiare se pregătesc pentru trecerea la stadiul III; la 1 ianuarie 1999 să înceapă efectiv uniunea monetară prin fixarea irevocabila a parităţilor, cu funcţionarea Băncii Centrale Europene care va emite EURO.

Introducerea monedei euro, este obligatoriu pentru fiecare membru UE dacă şi când îndeplinesc criteriile de convergenţă, cu excepţia celor doi membrii Danemarca şi Marea Britanie. În 1999 a zona euro a pornit cu 11 state membre, în 2001 s-a aderat Grecia, în 2007 Slovenia, în anul 2008 Cipul şi Malta, iar Slovacia planifică integrarea în anul 2009.

Însă nu este de ajuns dacă în ţările membre circulă bucăţi de hârtie şi metal de aceeaşi forme, la baza monedei unice trebuie să stea o politică economică şi monetară comună. Pentru ca această monedă unică să fie stabilă şi viabilă, ţările care o introduc trebuie să fie la un nivel asemănător al economiei. Astfel în Tratatul de la Maastricht au fost definite criterii severe economice şi juridice, pentru ţările care doresc să aplice moneda unică.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut ca măsurarea gradului de convergenţă să se facă prin mai mulţi indicatori de performanţă macroeconomică, după cum urmează:

- Mărimea ratei inflaţiei (indicele preţurilor de consum: HICP=Harmonised Index of Consumer Prices). Participanţii la uniunea monetară trebuie să înregistreze o rată a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media celor mai performante, în domeniul stabilităţii preţurilor, trei ţări comunitare.

- Stabilitatea cursului de schimb cursul de schimb trebuie să se menţină în intervalul dintre marjele de fluctuaţie din cadrul mecanismului cursului de schimb (ERM II), pe o perioadă de cel puţin doi ani, fără tensiuni severe, în special fără a se proceda din proprie iniţiativă la devalorizarea monedei naţionale faţă de euro. Noul mecanism al cursului de schimb (ERM II) a înlocuit ERM în ianuarie 1999 şi are drept scop fixarea monedelor statelor membre care nu fac parte din zona euro la euro prin stabilirea, de comun acord, a unui curs central, fix dar ajustabil, faţă de euro şi a unei benzi standard de fluctuaţie de +/-15 puncte procentuale. O bandă mai îngustă de fluctuaţie poate fi stabilită, de comun acord, pe măsură ce se înregistrează progrese în ceea ce priveşte convergenţa. Acordul ce defineşte condiţiile specifice pentru participarea în mecanismul cursului de schimb (ERM II) va fi semnat de preşedintele BCE şi guvernatorul BNR. Anterior însă, miniştrii de finanţe ai statelor membre din zona euro şi ai ţărilor care participă la ERM II decid cursul de schimb central al leului (RON) faţă de euro precum şi banda standard de fluctuaţie pentru intervenţia obligatorie a băncilor centrale participante.

- Ratele dobânzii: rata medie nominală a dobânzii pe termen lung pe ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale pe cea (respectiv, media aritmetică a ratelor dobânzii pe termen lung) a celor mai performante state membre în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor; rata dobânzii poate fi măsurată pe baza titlurilor de stat pe termen lung sau pe baza altor valori mobiliare comparabile. Între ratele inflaţiei şi ratele dobânzilor exista o strânsa legătura, şi anume: Rata nominala a dobânzii trebuie să fie mai mare decât Rata inflaţiei, pentru a avea o dobânda real pozitiva, respectiv Rata reala a dobânzii = Rata nominala - Rata inflaţiei. Ratele dobânzilor pe termen scurt sunt, în mod firesc, fluctuante. Ratele dobânzilor pe termen lung (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) sunt cele care exprimă gradul de credibilitate în privinţa condiţiilor economice fundamentale, a evoluţiei ratelor inflaţiei. Acestea sunt un barometru anticipativ al evoluţiei condiţiilor fundamentale din economie. Dar, în calitate de instrument al politicii monetare sunt folosite mai degrabă ratele dobânzilor pe termen scurt, care exprimă situaţia raportului cerere-ofertă şi efectul acestuia asupra monedei. Important este ca plasamentele capitalului să nu fie de natura speculativă şi să nu aibă loc doar pentru a profita pe seama diferenţelor de rate ale dobânzilor, ci să urmeze o alocare în funcţie de criterii de profitabilitate.

- Primul criteriul fiscal: Mărimea admisibilă a deficitului public guvernamental sau bugetar nu trebuie să depăşească 3% din Produsul Intern Brut. Dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de referinţă sau depăşirea valorii de referinţă trebuie sa fie excepţională şi temporară. Dacă deficitul bugetar urcă, semn al unei viitoare inflaţii, se poate înregistra şi fluxul capitalului spre ţări cu mai mare stabilitate economică.

- Al doilea criteriu fiscal: Datoria publică totală - internă şi externă, guvernamentală şi locală - nu trebuie să depăşească 60 la sută din PIB, iar dacă înregistrează valori mai mari trebuie sa se diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător. Deficitele acumulate duc la o datorie publică, care va reprezenta o povară asupra generaţiilor următoare, va atrage după sine nevoia unor impozite mai mari, ceea ce va influenţa negativ investiţiile şi creşterea economică. Dacă datoria publică depăşeşte o anumită mărime, aceasta va ridica mari probleme privind rambursarea.