Prevenirea și Combaterea Evaziunii Fiscale în România

Motto: “Plăteşte cu bani. Nu cu ani. Evaziunea fiscală se pedepseşte cu închisoarea!” (Agenţia pentru strategii Guvernamentale; campania „antievaziune”)

Legea nr. 87 din 18 octombrie 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale defineşte evaziunea fiscală ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine. Ulterior Legea nr. 87/2004 a fost abrogată, la data intrării în vigoare a legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (15 iulie 2005). Această definiţie este întâlnită şi pe site-ul www.antievaziune.ro (un site ce face parte din campania Guvernului României pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale).

Evaziunea fiscală constituie la momentul prezent un fenomen economic si social complex. Este imperios necesar, pentru toate statele lumii, ca urmările nocive ale acestui fenomen să fie limitate, micşorate, să-şi piardă din anvergură, în condiţiile în care a devenit clar pentru toată lumea că ele nu pot fi eradicate. Evaziunea fiscală are un efect direct şi neîntârziat asupra nivelurilor încasărilor fiscale, fapt ce conduce nemijlocit la dezechilibre în mecanismele pieţei, precum şi la îmbogăţirea, în mod ilicit, a practicanţilor acestei metode de înşelăciune ce afecteaza statul şi în ultimă instanţă, pe fiecare dintre contribuabilii oneşti. Pentru a defini într-un limaj universal fenomenul “evaziunii fiscale”, sunt utilizate sintagme de genul “fraudă, fraudă ilegală, evaziune internaţională, fraudă legala,fraudă prin lege, economie subterană”. Nu doar terminologia constituie un element de confuzie, ci şi legea ambiguă, graniţa dintre licit şi ilicit fiind foarte fragilă.

Ca fenomen, evaziunea fiscală se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional. În funcţie de modul cum este realizată, sustragerea de la impunere poate fi: sustragere realizată la adăpostul legii (licită) şi sustragere care se realizează cu încălcarea legii, fiind deci ilicită sau frauduloasă.

Fenomenul evaziunii fiscale se întâlneşte pe o scară destul de largă şi în România, iar formele de manifestare a evaziunii fiscale în ţara noastră sunt extrem de variate. Nu se poate spune că evaziunea fiscala a fost importată în România, însă acest fenomen este o urmare a situaţiei economice, a permisivităţii autorităţilor, a grupurilor de interese ce îşi urmăresc afacerile proprii sub oblăduirea unor guvernări trecute ori prezente, a nivelului de trai al majorităţii cetăţenilor, a gradului de civilizaţie, cultură şi conştiinţa civică, şi mai ales, a politicilor fiscale agresive şi chiar exagerate duse uneori de către autorităţi. Nu degeaba s-a constatat, în timp, prin intermediul experienţei, că un sistem fiscal nu este eficient ori potrivit în funcţie de nivelul mare al încasărilor ci de gradul în care acesta este acceptat de contribuabil, fie el persoană fizică ori juridică. S-au dezvoltat în timp numeroase mijloace pentru a ocoli plata obligaţiilor fiscale, însă cei ce le utilizeaza pot fi împărţiţi în două categorii: cei care, exploatează insuficienţele actelor normative din domeniu şi cei care utilizează procedee ilicite.

Cauzele pentru care în Romania fenomenul evazinist este greu de împiedicat şi cuantificat sunt complexe si numeroase, printre ele putând fi amintite: multiplele imperfectiuni în domeniul legislaţiei fiscale şi al organizării activităţii fiscale; intenţia de eludare sau încălcare deliberată a prevederilor din legislaţia fiscală, în vederea sustragerii de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor; desfăşurarea de activităţi fără autorizaţie; refuzul sau tergiversarea obligaţiilor fiscale corect determinate; conducerea incorectă sau incompletă a evidenţelor privind determinarea cheluielilor, veniturilor şi a obligaţiilor fiscale; majorarea în mod nereal a cheltuielilor firmei în scopul diminuării profitului impozabil; trecerea formală a produselor (mai ales cele petroliere) prin evidenţele mai multor firme “fantomă”, intercalate între producător şi comerciantul en-detail, ceea ce favorizează neplata către bugetul de stat a unor sume importante reprezentând TVA şi accize; ş.a.m.d.

Sustragerea realizată la adăpostul legii este posibilă, deoarece legislaţia din diferite ţări permite scoaterea de sub incidenţa impozitelor a unor venituri, părţi de venituri, componente ale averii ori a anumitor acte şi fapte care, în condiţiile respectării riguroase a cerinţelor principiilor impunerii, nu ar trebui să scape de la impozitare.

În România, din anul 1990 şi până în anul 2005 s-a emis un număr foarte mare de acte normative conţinând numeroase facilităţi fiscale în scopul dezvoltării activităţii economice, în special prin atragerea de capital străin. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că asemenea facilităţi au fost folosite din plin, ca un principal instrument de “evaziune fiscală legală”, pentru diminuarea frauduloasă a veniturilor bugetare.

Părerea generală a specialiştilor în evaziune fiscală „legală” este că, în România, în perioada 1990-2000 şi, într-o oarecare măsură şi dupa aceea, un agent economic care a valorificat din plin scăpările legislative, confuziile, ambiguităţile, interpretările cele mai diferite, uneori diametral opuse, din cele mai importante prevederi din legislaţia fiscală, nu mai avea nevoie să încalce legea pentru a se sustrage de la plata impozitelor.

Confirmarea cea mai bună a acestui fapt o constituie existenţa unui număr însemnat de societăţi comerciale, dintre cele mai mari din România, care, de la înfiinţare, unele de 15 ani, au fost şi sunt permanent pe pierderi. Paradoxul fiscal este dat de faptul că, în condiţiile în care acestea au înregistrat permanent pierderi, de la înfiinţare şi până în prezent, au reuşit să-şi cumpere active – să-si mărească averea, patrimoniul – cu zeci şi sute de milioane de euro.

Efectiv, România a ajuns un adevărat „paradis al evaziunii fiscale legale”. Singura condiţie care trebuie îndeplinită pentru a beneficia de acest statut, este de a cunoaşte şi de a valorifica din plin (1) neajunsurile pe care le conţine legislaţia fiscală din ţara noastră şi (2) facilităţile fiscale acordate de aceasta, care, în cele mai multe cazuri, au fost concepute predilect, pe „beneficiari”.

În acelaşi timp, oficial, imaginea României pe plan extern este de o ţară cu o legislaţie fiscală împovărătoare, neprielnică investitorilor. Realitatea este că pentru investitorii corecţi legislaţia fiscală nu este favorabilă. Contribuabilii corecţi sunt supuşi unor obligaţii fiscale excesive, deosebit de mari, ajunse la limita suportabilităţii. Efectiv, aceştia trebuie sa suporte sarcinile fiscale ce revin evazioniştilor, ceea ce conduce la mărirea substanţială a obligaţiilor de plată ale acestora. Acest lucru este dovedit de studiul „Economia subterană în România”, realizat de Centrul Român de Politici Economice (CRPE) din cadrul Institutului Naţional de Statistică (INS) şi prezentat în septembrie 2001 la BNR în care se menţionează că economia subterană a României a reprezentat în anul 2000 aproximativ 45% din PIB. În aceste condiţii bogaţii frauduloşi devin tot mai bogaţi, în timp ce contribuabilii corecţi suportă o politică fiscală tot mai mare, sărăcind pe zi ce trece şi depăşind 50% din populaţia ţării. Asemenea lucuri ridică serioase probleme, din punctul de vedere al principiilor de politică economică promovate de România şi în special, din punct de vedere al principiilor de politică fiscală.