Sistemul Bancar Românesc

1. Noţiuni generale privind sistemul bancar

Prin bancă se inţelege “persoana juridica autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume propriu şi în cont propriu”. Această definiţie se axează în principal pe ideea că băncile reprezintă persoane juridice autorizate, punându-se astfel accentul pe condiţia sine qua non a autorizării acestora de către Banca Naţionala a României, autorizaţie în absenţa căreia societăţile bancare nu işi pot desfăşura activitatea.

O alta definiţie a bancii întâlnită în literatura de specialitate din ţara noastră, care este considerată şi cea mai completa, este cea formulata de profesorul Costin C. Kiritescu conform căreia banca este “o instituţie financiară şi de credit, de stat sau particulara, ale cărei funcţii principale sunt: atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora, acordarea de credite pe diferite termene, efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile deschise la alte bănci, emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente, vânzarea- cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare”

In ceea ce priveste lucrarile din dreptul francez “banca este acea instituţie publică sau privată care facilitează plăţile întreprinderilor şi ale particularilor, primeşte şi imprumuta fonduri şi gireaza mijloace de plată” sau în sistemul de drept common-law “băncile sunt acele organizaţii care primesc depozite, acordă credite, plătesc cecuri şi prestează alte servicii specifice clienţilor”.

Inainte de definirea celeilalte noţiuni care ocupă un loc central în lucrarea de faţă, aceea de sistem bancar, trebuie analizată şi legătura strânsă care există între bancă şi cea de aparat bancar: “banca reprezintă ansamblul operaţiunilor şi tranzacţiilor active şi pasive efectuate de aparatul bancar” In aceeaşi lucrare, aparatul bancar este definit ca fiind “ansamblul diverselor categorii de bănci cu capital autohton sau privat, precum şi combinaţii mixte ale acestora, ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei ţări”

2. Evoluţia sistemului bancar din România

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

Există diferite păreri cu privire la originea băncilor. Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei care efectuau schimbul de bani, moment asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice. După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane a avut ideea să primească disponibilităţi băneşti, sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii şi, în baza acestor depozite, să ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

In epoca moderna, primele încercari de creare a unei banci au avut loc la începutul secolului al XIX- lea.

Inca din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci naţionale de Ion C. Brătianu, care, în discursul sau rostit în Cameră în ziua de 10 ianuarie, a afirmat că: “atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele fnanciare din ţară”. Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I. C. Brătianu nu a rămas fără ecou. In februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de finanţe, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi din care 3 milioane să fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către prticulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.

In 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această instituţie, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite. In perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales de cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulatie. Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare, create prin forţe proprii, care prospereau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci de emisiune. Infiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect fnanciar şi valutar, a greutaţilor politice în anii 1876-1877.

I.C.Brătianu susţinea că “ce mult şi dureros se simte lipsa unui aşezământ financiar puternic şi serios, care să poată da ţării existenţa bănească în vremuri de nevoie”. La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Brătianu a depus în Camera proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie.