Geopolitică

Suprapopularea a devenit în zilele noastre, o problemă îngrijoratoare, care continuă să-şi extindă teritoriul în mod impresionant, ţinând cont de rezultatele studiilor făcute în acest sens.

Mi s-ar părea o acţiune cronofagă să expun date extrase din studiile realizate în domeniu, motiv pentru care voi încerca să tratez într-o manieră personală ce se consideră a fi în zilele noastre cea mai gravă problemă de mediu, încercând de asemenea o analiză a relaţiei cauză-efect, exemplificand în mod particular prin regiunea Bangladesh.

Aşadar, suprapopularea poate fi definită drept creşterea demografică accelerată, privită în raport cu resursele Pământului, care sunt limitate şi ameninţă cu insuficienţa. Acest fenomen este influenţat de o multitudine de factori de nivel social, cultural, economic, regional.

Populaţia lumii poate fi privită ca rezultatul unei evoluţii îndelungate, proces al cărui început este marcat de apariţia speciei umane pe Terra. Acest proces continuu de evoluţie a populaţiei, nu este unul uniform, observând-se de-alungul timpului o alternanţă între perioadele de creştere, de descreştere sau chiar de stagnare.

Demograful francez, Jean Noel Biraben vorbeşte despre existenţa a trei faze de creştere a populaţiei. În acest sens, prima fază de creştere ar fi avut loc între anii 40 000 si 35 000 î. Hr. , o dată cu dezvoltarea tehnicilor de cioplire a pietrei şi cu descoperirea uneltelor. A doua fază se situează între anii 10 000 şi 5000 î. Hr. corespunde descoperirii tehnicilor agricole şi domesticirii animalelor, ca cea de-a treia etapă de dezvoltare a populaţiei să corespundă apariţiei tehnicilor industriale, începând în ultima decadă a secolului al XVIII, continuând şi în prezent. Cu alte cuvinte, se poate identifica o fază de creştere lentă, urmată de una accentuată, marcată de revoluţia industrială.

Thomas Malthus publică în 1798 “ Eseu asupra principiului populaţiei” (Essay on the Principle of Population), lucrare care revoluţionează studiile făcute în acest sens, devenind figura centrală a disputelor asupra populaţiei, în perioada ce a urmat. Teoria lui Malthus prezintă ideea conform căreia “populaţia, atunci când se înmulteşte în mod necontrolat, creşte în proporţie geometrică. Mijloacele de existenţă cresc numai în proporţie aritmetică; un simplu calcul pune în evidenţă imensitatea primei puteri în raport cu cea de-a doua”.

J. Fellmann încheie linia cercetărilor în acest domeniu, permiţând astfel concluzionarea faptului că “dacă umanităţii i-au trebuit mai multe milioane de ani pentru a atinge primul milliard, o sută de ani i-au fost necesari pentru a ajunge la cel de-al doilea milliard, 30 de ani pentru cel de-al treilea şi numai 15 ani pentru a înregistra cel de-al patrulea milliard, în 1976. După numai 11 ani în 1987, populaţia lumii ajunge la 5 miliarde, cel de-al 6-lea milliard fiind înregistrat la sfârşitul anului 1999, pentru ca în 2011 populaţia lumii să ajungă la 7 miliarde”.

Cauzele ritmului accentuat de creştere al populaţiei sunt multiple, astfel încât dupa cel de-al II-lea război mondial, s-au înregistrat progrese semnificative în domeniul sanitar, prin difuzia tehnicilor de luptă împotriva bolilor, descoperite în ţările mai avansate şi creşterea fertilităţii ca urmare a întoarcerii bărbaţilor de la război. Aşadar, această creştere a populaţiei a reprezentat practic un rezultat atât al evoluţiilor înregistrate în agricultură, sănătate şi igienă, precum şi un cumul al schimbărilor sociale şi economice care au ridicat mult nivelul de trai în Europa şi America.

Socio-darwniştii au adus în discuţie un fapt ce avea ca rezultat declinul gradual şi inexorabil al speciei umane. Acesta se referea la pătura bogată care era caracterizată de o fertilitate mai redusă, comparativ cu nivelul fertilităţii foarte ridicat , înregistrat la pătura săracă. Consecinţele acestui lucru constau în deteriorarea stocului superior şi, respectiv prin proliferarea stocului genetic inferior. Astfel se explică populaţia crescută în cazul statelor slab dezvoltate.

În acest sens, Europa a cunoscut în ultima jumătate a mileniului schimbări majore, astfel încât familiile europene şi-au înjumătăţit numărul de membrii şi media speranţei de viaţa a crescut de la 35 de ani la 75 de ani. În cazul ţărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, speranţa de viaţa este în mod evident mult mai scăzută decât în cazul statelor care cunosc o înflorire economică pregnantă.

Consider necesară definirea conceptelor de “dezvoltare” şi “subdezvoltare”, întru o mai bună înţelegere a conţinutului.

Aşadar, dezvoltarea se referă la variabilele pozitive care stau la baza constituirii progresului. Urmărind tuşa academică, dezvoltarea “evidenţiază modul în care resursele unui areal sau stat au fost aduse în stadiul productive şi generează bunăstare. Aceasta poate să implice creştere economică, modernizare, îmbunătăţirea nivelului producţiei materiale şi consumului, schimbărilor în tradiţiile culturale, sociale, schimbări ale structurilor politice”.