Cetățile țărănești din Transilvania, importanța lor istorică și turistică

Cele mai vechi stiri scrise privind istoria Transilvaniei medievale dateaza de la inceputul secolului al X-lea, cand a inceput procesul de destramare a obstiilor taranesti si apar organizarile feudale sub forma cnezatelor si a voievodatelor, adevarate uniuni pentru apararea in comun a teritoriului. Procesul de aservire a taranilor a fost un fenomen care a durat cateva secole, documentele din secolele XI, XII si XII semnaland obsti taranesti libere. Dupa cucerirea Transilvaniei de catre regatul feudal maghiar, mosiile feudale s-au extins pe seama pamanturilor regale, pamanturi aflate in stapanirea nominala a regelui, dar folosite si locuite de catre stapanii lor, taranii liberi, constituiti in obsti. Trecerea unui pamant in stapanire feudala, prin donarea lui de catre rege unui nobil, aduce dupa sine si aservirea locuitorilor lui. Pe masura ce aservirea se generalizeaza, aria de raspandire a cetatilor taranesti se restrange la tinuturile privilegiate, acolo unde taranimea si-a pastrat libertatea. Cele mai multe cetati sunt asezate in regiunea centrala a Transilvaniei, fiind mai putin numeroase in tinuturile colonizate de secui si lipsind in regiunile in care iobagia era starea sociala dominanta.

In incinta cetatii erau interzise conflictele intre localnici. Cel care ridica spade asupra unui semen al sau era pedepsit cu pierderea mainii drepte. Cel care producea o ranire in cetate, era omorat prin decapitare. Cetatile erau pregatite pentru asedii indelungate, iar nevoile gospodaresti au facut ca turnurile ca capete si functii sociale si economice.

Cetatile de pamant

Sunt asezate de obicei pe o inaltime si au aproape intotdeauna o forma eliptica. Incinta propriu-zisa fiind formata din unul sau mai multe valuri ridicate din pamant scos la saparea santurilor. Inaltimea aleasa spre fortificare avea uneori marginile abrupt. Cand panta dealului era mai domoala, putand permite atacarea cu usurinta a cetatii, marginea platoului era inaltata cu margini de pamant. Una dintre principalele caracteristici ale acestor cetati este suprafata foarte mare pe care o ocupa.

Cetatile de piatra

Menite sa asigure adapostire populatiei in caz de pericol, sunt construite in locuri retrase pe forme de relief mai greu accesibile, in asa fel asezate incat sa ofere o buna vizibilitate asupra cailor de acces si sa permita surprinderea miscarilor dusmanului. Planul este de regula ellipsoidal cu adaptari la forma de relief a terenului pe care sunt asezate.

Bisericile fortificate

O etapa noua in dezvoltarea cetatilor taranesti din Transilvania incepe la sfarsitul secolului al XIV-lea. Folosirea tehnicii medieval de fortificatii va gface ca noile cetati care se construiesc in secolele XV si XVI sa fie amplasate chiar in mijlocul comunelor.

Biertan

Biserica-hală de aici a fost construită între 1492-1515 şi este un rezultat al goticului târziu, cu elemente de Renaştere la unele portale. Uşa sacristiei este considerată o capodoperă a genului. Din 1572 până în 1867, Biertan a fost sediul episcopatului săsesc, aceasta favorizând construirea uneia dintre cele mai puternice cetăţi ţărăneşti din Transilvania, în jurul bisericii fortificate. La mijlocul secolului al XII-lea, Regele Geza al II-lea al Ungariei cheamă peste 2.500 de colonişti germani să dezvolte şi să apere zona de sud-est a Transilvaniei. Aceştia au fost primii colonişti germani care s-au stabilit aici, punând bazele comunităţilor săseşti. Prima atestare a numelui său datează din 1283, când, printr-un document, Capitalul Catolic din Alba Iulia cerea preoţilor catolici din comunităţile săseşti anumite impozite. Este atestata ca cetate în 1397. Ridicat la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor, impresionantul monument de cult îmbină armonios stilul gotic cu cel al Renaşterii, apărat fiind de trei ziduri de incintă, cu turnuri şi bastioane medievale, construite în etape diferite începând cu secolul al XIV-lea. Lucrările de fortificare a cetăţii au fost contemporane cu ultima etapă a construirii bisericii, de după 1515, când monumentului i se adaugă un etaj fortificat. Construcţie monumentală, de mari dimensiuni, biserica are trei hale de înălţimi egale. Intrarea se face prin trei porţi: de vest, de nord şi de sud. La partea superioară are un coridor de apărare, ceasul şi clopotele. Turnul-mausoleu este amplasat la nord-est şi are la parter un mausoleu care adăposteşte, din 1913, mormintele preoţilor acestei biserici.

În bastionul estic, pe vremuri se afla carcera, unde erau închişi soţii şi soţiile în cazul în care se certau. Scopul acesteia era unul simbolic, însă şi educativ, pentru că îi punea pe soţi în postura de a sta timp de mai multe zile alături, dispunând doar de un singur pat şi de un singur rând de tacâmuri şi veselă, sfârşind invariabil prin a se împăca, şi, astfel, nu se mai apela la justiţie. În partea de sud-vest se află Turnul Slăninilor, iar pe latura de vest, Turnul Ţesătorilor.

În secolul al XVI-lea s-a construit cea de-a treia centură de ziduri pe laturile de est, vest şi de sud ale cetăţii. Pe această centură au fost ridicate Turnul de poartă, pe latura sudică, care continuă cu Turnul Catolicilor – unde aceştia şi-au amenajat o capelă, după reforma evanghelică – şi cu Turnul Ţesătorilor, în partea de vest. Accesul în interior spre biserică se face printr-o scară lungă de 100 de metri, care porneşte din piaţa centrală a satului, de lângă turnul paznicului. La capătul ei se află un bolovan mare pe care, duminica, erau aşezaţi cei care făceau lucruri rele în cursul săptămânii, spre a fi văzuţi de întreaga comunitate.