Mistrețul cu colți de argint

Balada Mistretul cu colti de argint este capodopera lui Stefan Augustin Doinas si una dintre piesele de rezistenta ale liricii romanesti postbelice. Scrisa in 1945 si revazuta in 1950, poezia face parte dintr-un ciclu de nouasprezece balade publicate in volumul Omul cu compasul (1966) si se afla in stransa legatura cu activitatea Cercului Literar de la Sibiu.

Cercul Literar a luat fiinta in 1943, la Sibiu (unde Universitatea din Cluj se afla in refugiu, dupa Dictatul de la Viena), reunindu-i pe cativa dintre studentii lui Lucian Blaga: Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ion Negoitescu, St. Aug. Doinas, Cornel Regman, I. D. Sarbu etc. Acestia au publicat un Manifest al gruparii in ziarul Viata, sub forma unei scrisori deschise, adresate criticului Eugen Lovinescu. In acest articol programatic, cerchistii afirma - in plin razboi si sub o dictatura militara - primatul esteticului, al culturii in fata ideologiilor, al europenismului in fata autohtonismului, impotrivindu-se, astfel, orientarilor nationaliste si traditionaliste din literatura si din viata culturala a epocii. In plan estetic, membrii Cercului Literar propun, ca solutie de depasire a modernismului interbelic, cultivarea programatica a baladei, specie literara apartinand genului epic traditional, dar in care Goethe vedea “suprema forma a poeziei lirice”. In articolul intitulat Resurectia baladei, poetul si dramaturgul Radu Stanca afirma ca lirismul trebuie sa recupereze epicul si dramaticul, sub semnul unitatii originare a literaturii. Pana la urma, solutia baladesca propusa de cerchisti va ramane fara urmasi literari si, din diferite morive, va fi abandonata chiar de initiatori, dupa ce unii dintre acestia o vor ilustra cu cateva texte antologice.

Balada lui St. Aug. Doinas are ca tema cautarea absolutului. Conceput ca o structura dramatico-epico-lirica, textul este, in fond, o parabola, povestea alegoric-simbolica a unei existente superior-tragice. Sursele literare care au inspirat acest poem sunt mentionate chiar de catre autor: “Un deziderat urma ca o prelungire a interesului pe care l-am manifestat, inca din copilarie, fata de poeziile lirico-narative ale lui Bolintineanu, Eminescu, Cosbuc. Al doilea deziderat, mai ambitios, se hranea din lecturile mele franceze, care pe vremea aceea erau Baudelaire, Nerval, Verhaeren, Mallarmé, Valéry”.

Mistretul cu colti de argint este o fantastica poveste de vanatoare a unui print din Levant, dar inca de la inceput se simte preocuparea autorului de a transmite semnificatii dincolo de linia narativa a textului. Astfel, printul este un vanator ciudat, care-si indeamna slujitorii sa intre in paduri nepatrunse, dupa mistretul cu colti de argint din poveste. Nu-l ispiteste vanatul cu coarne, iar vulpile rosii si iepurii mici, caprioara cuminte ori linxul cu ochi sclipitori il lasa indiferent. El zareste fantasma animalului fabulos in hatisul padurii, peste plaiuri sau dincolo de brazi, spre crestele muntilor. Mistretul il cheama, ii face semn, pufneste si scurma stingher, in asteptare. Apa, iarba si luna sclipesc, pe rand, “ca un colt de mistret”, iar printul urmareste vanatul cel mare intr-o goana imposibila, care se sfarseste, paradoxal, cu rapunerea vanatorului.

Poemul nu foloseste procedeul strofic, fiind construit ca un dialog - intretaiat de scurte pasaje narative - intre print si “servitorii cu goarne”. Prin intermediul dialogului, autorul configureaza antiteza a doua atitudini, determinate, la randul lor, de doua moduri de a percepe si interpreta realitatea. Printul le porunceste haitasilor sa urmareasca mistretul cu colti de argint din poveste, dar acestia sunt convinsi ca stapanul lor alearga dupa o himera si trebuie trezit la realitate. Cu respectul si cu menajamentele cuvenite, ei incearca sa-i explice ca s-a inselat, ca este victima unei iluzii, dar inversunarea fanatica a printului creeaza o stare de tensiune dramatica, accentuata si de atitudinea din ce in ce mai indrazneata a servitorului. Treptat, indrazneala acestuia se transforma in dispret, apoi in insolenta, gradatia fiind marcata de tonul si de mimica raspunsurilor adresate stapanului (zicea servitorul privindu-l istet - zicea servitorul zambind indraznet - zicea servitorul razand cu dispret). La fiecare chemare a printului, servitorul raspunde cu condescendenta bunului-simt comun, care accepta uneori fantezia ca joc, dar ironizeaza si dispretuieste iluziile. Pentru el, printul e un nebun incapabil sa se incadreze in dimensiunile realitatii, un fantast care-si merita soarta, pentru ca nici in ceasul ultim nu poate intelege adevarul. Servitorul i-l face cunoascut, dar printul refuza sa-l accepte, fiindca adevarul lui este visul, idealul, care-l absoarbe cu forta fatalitatii si ii da puterea sa moara impacat cu sine. Nici un repros nu se indreapta spre fiara care l-a ucis, si nici un regret nu-l insoteste in agonia lui sublunara: doar sunetul de corn, in mod obisnuit semn de izbanda vanatoreasca, se inalta spre cerul senin, intr-un scurt accent de melancolie.

Finalul baladei este trist pentru cei ce asista la agonia vanatorului, insa valul de melancolie care se asterne peste ultimul act al acestei drame este unul firav, caci durerea nu e traita decat de cei care, intelegandu-l pe print, participa la destinul sau. Pentru print, moartea inseamna un triumf, intrucat abia in acest moment, cand se asteapta mai putin, reuseste sa intalneasca mistretul fabulos, chiar daca-i cade victima. In ciuda ultimei dorinte a stapanului, servitorul suna din corn, “insa foarte putin”, gest care semnifica neintelegerea fata de nobilul vis al omului de exceptie. Omul de rand vede in acest sacrificiu o moarte lpsita de glorie. Unii critici considera sunetul de corn drept un semn al izbanzii, asa cum si-ar fi dorit-o printul.