Implementarea Descentralizării

Etapele descentralizarii

Până în 1990 România a avut una dintre cele mai centralizate forme de administraţie publică. Deciziile erau luate în cea mai mare parte de la Bucureşti, iar deciziile fundamentale ce vizau evoluţia comunităţilor locale erau în totalitate apanajul administraţiei centrale.

După anul 1990 odată cu transformările democratice petrecute în România, comunităţilor locale au început să le fie încredinţate noi atribuţii dar şi noi responsabilităţi, în mod deosebit în gestionarea treburilor publice de la nivelul localităţii sau a judeţului.

De altfel Constituţia României adoptată în 1991 vorbeşte pentru prima dată despre descentralizare iar modificările aduse în 2003 introduc şi deconcentrarea între principiile de bază ale organizării şi eficientizării administraţiei publice locale stipulând faptul că „administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice”.

Constituţia României legitimează consiliile judeţene, consiliile locale şi primarul ca fiind autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală.

Pe acest fond s-a realizat începutul procesului de descentralizare în România la sfârşitul anilor ’90 şi mai accentuat după anul 2000. Aceasta pe de o parte datorită necesităţii îndeplinirii unor prevederi din aquis-ul comunitar, îndeosebi cele din capitolul de dezvoltare regională şi cel privind justiţia, administraţia şi internele, dar şi dintr-o serie de alte capitole cum au fost cele cu privire la protecţia socială, mediu etc.

Pe de altă parte comunităţile locale dar şi autoritatea centrală au sesizat şi au fost presate să adopte unele măsuri datorită nevoii de compatibilitate cu situaţia din administraţia publică europeană. Autorităţile locale româneşti nu puteau fi partenere în diverse proiecte cu finanţare europeană dacă nu erau deţinătoare ale patrimoniului şcolilor sau spitalelor, dacă nu gestionau în totalitate problemele legate de protecţia copilului etc. Aşa cum nu puteau fi coparticipante la realizarea unor proiecte naţionale cum au fost sălile de sport, locuinţele ANL etc.

Mai mult, România a adoptat prin Legea 199/1997 „Carta europeană a autonomiei locale” care apreciază că „autorităţile administraţiei publice locale reprezintă unul dintre principalele fundamente ale oricărui regim democratic” şi prin intermediul cărora „dreptul cetăţenilor de a participa la rezolvarea treburilor publice” „ se poate exercita la modul cel mai direct”.

Aceasta presupune existenţa de autorităţi ale administraţiei publice locale înzestrate cu organe decizionale, constituite democratic şi beneficiind de o largă autonomie în ceea ce priveşte competenţele, modalităţile de a le exercita şi mijloacele necesare pentru îndeplinirea misiunii lor.

În acest sens Carta europeană defineşte autonomia locală ca fiind „dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice” considerând că „exerciţiul responsabilităţilor publice trebuie, de manieră generală, să revină, de preferinţă, acelor autorităţi care sunt cele mai apropiate de cetăţeni”.

Urmând aceste principii, în România s-a elaborat o serie întreagă de reglementări ce au vizat descentralizarea şi transmiterea unor atribuţii dar şi a unui suport financiar pentru susţinerea acestora, către administraţia publică locală.

Rând pe rând au trecut în sarcina administraţiei publice locale atribuţii privind sistemul de învăţământul preşcolar şi preuniversitar (mai întâi patrimoniul, apoi salarizarea personalului didactic şi nedidactic), sănătate, protecţia copilului, protecţia socială (inclusiv venitul minim garantat), evidenţa informatizată a persoanei, poliţia comunitară etc.

Deşi de fiecare dată au existat îndoieli în legătură cu capacitatea instituţională a administraţiei publice locale de a gestiona eficient aceste responsabilităţi, trebuie să spunem că tot de fiecare dată transferul a fost un succes.

Evident au fost şi o serie de probleme pe parcurs, probleme inerente oricărui început. Cele mai multe dintre acestea au apărut însă ca urmare a faptului că administraţia centrală a refuzat întotdeauna să ducă până la capăt, într-un domeniu sau altul, descentralizarea.

Aşa se face că în cea mai mare parte procesul este început în toate domeniile, dar practic nefinalizat în nici unul. Şi în învăţământ şi în sănătate şi în social suntem în situaţia unei descentralizări parţiale, în care întâlnim atât atribuţii exclusive ale administraţiei publice locale cât şi atribuţii partajate cu administraţia centrală şi chiar unele delegate (definite ca atare inclusiv în Legea cadru 195/2006 privind descentralizarea) ceea ce conduce la suprapuneri de autoritate dar şi la locuri goale când este vorba de finanţare (toată lumea comandă nimeni nu plăteşte!).

Este adevărat că prin OUG 45/2003 privind finanţele publice locale s-a descentralizat o serie de proceduri, pentru prima dată putînd vorbi de o zonă de predictibilitate, chiar dacă limitată, a resurselor financiare ale administraţiei publice locale. Dar dimensiunea acestor resurse comparativ cu atribuţiunile primite a determinat şi va determina în continuare o situaţie tensionată la nivelul administraţiei publice locale, o insatisfacţie permanentă faţă de satisfacerea nevoilor comunităţilor, faţă de serviciile pe care autorităţile locale ar trebui să le ofere cetăţenilor.