Leadership - personalitate. relație văzută din perspectiva psihologiei organizaționale

INTRODUCERE

Conducerea este un raport social, baza obiectiva a acestui raport social este diviziunea muncii. Conducerea evolueaza intre doua extreme: conducerea ca schimbare, progres, inovare si conducerea ca adaptare pasiva la ceea ce s-a produs deja.

De asemenea, se trece la conducerea ca anticipare a ceea ce urmeaza sa se intample de la conducerea ca reactie la ceea ce s-a intamplat, de la conducerea ca inertie, pasivitate, la conducerea ca activism si initiativa.

Intre aceste doua extreme penduleaza conducerea organizationala. Psihologia organizationala nu e interesata de conducere in sine, ci ca un instrument pentru atingerea scopurilor organizationale, nu de orice fel de conducere, ci de o conducere eficienta,

Personalitatea are aici o foarte mare importanta, ea fiind cea care deosebeste liderii intre ei si influenteaza cristalizarea si dezvoltarea calitatilor de lider si manifestarea acestora.

Prezenta cercetare investigheaza relatia dintre stilul de leadership (stilul orientat pe relatii umane si orientat pe sarcina) si tipul psihologic bazat pe teoria lui Jung (determinat pe baza testului MBTI) pentru a determina tipul managerial cel mai frecvent in cazul barbatilor si femeilor ca lideri si relatiile dintre dimensiunile acestor tipuri si stilul de leadership.

Pentru fundamentarea cercetării de fata, s-a recurs la interpretarea personalitatii leaderi-lor din perspectiva conceptului de Tip psihologic dezvoltat de către Carl Jung si evaluat cu ajutorul MBTI, instrumentul de diagnoza psihologica creat de către Katherine Briggs si fiica sa Isabel Briggs.

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Ralph Linton, antropolog american, arata in cartea sa “Fundamentul cultural al personalitatii” ca personalitatea, ca realitate psihologica reprezinta o preocupare la fel de veche ca specia umana.

“Conceptul modern de personalitate si studierea procesului de formare a personalitatii sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decat studiile despre cultura si societate” (Linton, 1968).

Ca realitate psihologica, personalitatea este totalitatea psihologica ce caracterizeaza si individualizeaza un om particular.

In calitate de concept, personalitatea este “obiectul ultim si prin urmare cel mai complex al psihologiei” (Richard Meili, 1968).

Asa cum organizarea structural-functionala a individului se diferentiaza si se specializeaza in timp, tot asa si ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta de-a lungul timpului un proces de structurare in urma caruia nu numai ca se diferentiaza intre ele, dar se si valorizeaza devenind unice.

“Nota de calitate adaugata personalitatii ii confera acesteia apelativul de valoare suprema” (Neculau).

Ph. Lersch arata in 1954 ca personalitatea se refera la “particularitatile psihice individuale”, la ceea ce il “distinge si detaseaza

pe un om de altul”.

Pentru a intelege un om trebuie sa observam ca el este:

a) ca toti ceilalti oameni (dupa normele universale);

b) ca unii oameni (dupa normele de grup);

c) ca nici un alt om (norme idiosincratice).

Fiecare om e la fel cu ceilalti prin simpla lui apartenenta la speta umana, are caracteristici asemanatoare cu oamenii din grupul sau (de ex.: vorbeste romaneste) si este unic, diferit de toti (de ex.: numai el poate picta, canta, comporta intr-un fel diferit de al tuturor oamenilor).

Trebuie facuta o observatie importanta: Orice individ, oricare ar fi el nu se realizeaza prin trasaturi universale adaugate la niste trasaturi ale grupului sau si apoi adaugate la ceva propriu. Individul impleteste intr-un mod unic toate trasaturile formand ceea ce se cheama o persoana distincta si originala.

Este ceea ce Allport accentua:

"...Organizarea vietii individuale este, in primul rand, in ultimul rand si tot timpul, un fapt principal al naturii umane."

Prin drumul parcurs de fiecare om in viata sa se distinge fara doar si poate de altii. Viata omului desfasurandu-se in timp il face pe cel din urma "fauritor de destine". Astfel se poate observa ca fiecare viata isi urmeaza un destin unic. Indiferent de orice metafizica a destinului existenta lui e o certitudine ceea ce arata particularitatea fiecarui individ in parte, acesta urmand o anumita "cale" fara "doar si poate".

In marea varietate umana se intalnesc oameni slabi si oameni puternici, genii si idioti, oameni harnici si oameni lenesi, inalti si scunzi, vioi si apatici, sensibili si insensibili.

Nu vom putea spune niciodata ca doi oameni puternici sunt la fel pentru ca in mod sigur unul este puternic in dreapta, altul in stanga, unul in alergare, altul in ridicat greutati; nu sunt doua genii la fel: unul e preocupat de fizica, altul de matematica; exemplele ar putea continua foarte mult prin diferentieri tot mai subtile intre grupuri si tipuri de oameni.

Am vorbit despre oameni ca unicitati si am vazut ca in pofida originalitatii nu se poate sa existe un om care sa nu se asemene intr-un fel - cat de putin remarcabil- cu altii.Putem spune in acest fel ca el face parte dintr-o categorie, e un tip de om.