Motivarea Personalului

1. Componentele motivaţiei

Fenomenul de antrenare a resurselor umane este centrat pe motivare, ca factor psihologic determinant în obţinerea performanţei profesionale şi, în general, umane. Motivaţia reprezintă suma energiilor interne şi externe care iniţiază şi dirijează comportamentul uman spre un scop care, odată atins, va determina satisfacerea unei necesităţi (H. Neuman). Motivele care îi animă pe oameni reprezintă expresia nevoilor şi aşteptărilor lor. Nevoile sunt definite ca lipsurile pe care un individ le resimte la un moment dat, iar aşteptările sunt credinţele indivizilor în existenţa unor şanse ce pot fi obţinute printr-un anume nivel al efortului şi performanţei.

Energiile interne primare care determină motivaţia sunt simple: nevoile de bază sau primare (hrană, somn, adăpost) nevoia de securitate şi nevoia de recunoaştere şi de apartenenţă la grup; energiile interne de ordin psihologic sunt stima de sine, autoafirmarea şi autodepăşirea. Aceste nevoi sunt extrem de variabile ca tip şi ca intensitate; ele sunt stimulente pentru munca în grup, nu sunt întotdeauna conştientizate şi sunt puternic influenţate de mediul în care indivizii activează. Energiile externe care influenţează motivaţia sunt date de conexiunea manager – salariat; acestea sunt caracterizate printr-un dinamism accentuat de care ambele “părţi” pot şi trebuie să profite. Pe de altă parte, condiţiile şi procesele sociale, în general, influenţele grupului de prieteni, familia, în special şi factorii de natură culturală, inclusiv organizaţională, pot determina amplitudinea motivaţiei pentru realizări profesionale proprii fiecărui salariat.

În practică, oamenii sunt caracterizaţi prin niveluri de aspiraţie foarte diferite; ceea ce motivează un lucrător poate să nu fie suficient pentru altul. Ca urmare, procesul motivării rebuie să fie strict personalizat, ceea ce reprezintă un efort deosebit de important pentru angajator. De regulă, nevoile primare, odată satisfăcute lasă loc liber exprimării nevoilor de ordin superior care reprezintă adevăratul mijloc pentru afirmarea personalităţii umane.

A motiva oamenii în munca lor înseamnă a-i răsplăti băneşte şi a le acorda alte facilităţi pentru contribuţia lor la progresele organizaţiei prin iniţiativă şi efort. Pe de altă parte, a motiva înseamnă a dezvolta în om sentimentul împlinirii sale profesionale şi sociale. Tradiţional, salariul reprezintă principala cale de motivare a personalului dar, de regulă, oamenilor le sunt necesare şi alte nevoi sau şanse de exprimare: nevoia de a învăţa prin muncă, nevoia de a cunoaşte natura şi societatea, nevoia de a lua decizii, de a fi recunoscut ca profesionist, nevoia de a contribui la configurarea viitorului etc.

Factorii motivatori, exclusiv pecuniari, care ar putea spori valoarea subiectivă a muncii, ţinând cont de particularităţile situaţiilor şi persoanelor asupra cărora managerii firmelor performante se concentrează, sunt: aprecierea reuşitei salariaţilor, informarea permanentă asupra performanţelor organizaţiei, stabilirea obiectivelor profesionale care să incite, încurajarea iniţiativei, statuarea unui climat de lucru în echipă, mărirea gradului de autonomie şi de decizie a colectivelor de lucru, atragerea de personal supradotat ş.a. Dintre aceşti factori, recunoaşterea reuşitei individuale şi încurajarea comunicării la locul de muncă sunt determinante în obţinerea participării performante a salariaţilor.

Schema modelului motivaţional conduce la înţelegerea dinamicii interne a proceselor de stimulare.

Rezumând, conceptele care fundamentează motivarea ca proces sunt următoarele:

- motivele (dorinţele şi impulsurile care îi determină pe oameni să acţioneze, în vederea realizării unor obiective);

- nevoile primare şi nevoile psiho-sociale;

- aşteptările;

- disponibilităţile.

Există mai multe teorii care schematizează determinarea, motivarea, angajarea şi, ca scop final, participarea salariaţilor.