Riscul de investiții și metode de diminuare a acestuia

CE SUNT INVESTIŢIILE?

Investiţiile în formarea capitalului tehnic reprezintă cheltuielile pentru cumpărarea bunurilor de capital tehnic fix şi pentru creşterea stocurilor de bunuri de capital tehnic circulant.

Crearea capitalului tehnic se realizează prin investiţii. Cheltuielile pentru cumpărarea bunurilor de capital tehnic fix reprezintă investiţii. De exemplu, un întreprinzător investeşte atunci când cumpără un echipament sau construieşte o clădire.

Investiţiile unui întreprinzător nu se limitează doar la bunurile de capital tehnic fix, ci includ şi bunurile de capital tehnic circulant – materiile prime, materialele, componentele – care nu sunt încorporate în produsul finit şi se regăsesc în creşterea stocurilor.

Investiţiile pentru înlocuirea bunurilor de capital tehnic fix scoase din funcţiune se numesc investiţii de înlocuire. Diferenţa dintre investiţiile totale şi investiţiile de înlocuire reprezintă investiţiile nete. Investiţiile totale se mai numesc şi investiţii brute.

Conform definiţiei, investiţiile în bunurile de capital tehnic circulant se regăsesc integral în creşterea stocurilor acestora. Investiţiile în bunurile de capital tehnic fix se regăsesc doar parţial în creşterea stocului acestora. Unele bunuri noi de capital tehnic fix le înlocuiesc pe cele vechi, scoase din funcţiune ca urmare a deprecierii.

Investiţiile nu se limitează doar la formarea capitalului tehnic.

Întreprinzătorii investesc în capitalul tehnic, dar şi în terenuri. Nu numai întreprinzătorii investesc, ci şi gospodăriile. Construcţiile de locuinţe reprezintă investiţii ale populaţiei.

Într-o abordare generală, investiţiile cuprind toate cheltuielile pentru cumpărarea bunurilor care nu sunt destinate consumului prezent. Bunurile de capital tehnic fix nu se consumă imediat, fiind utilizate în mai multe procese de producţie, astfel încât cumpărarea acestora este investiţie. Bunurile de capital tehnic circulant care nu se consumă imediat, fiind stocate pentru procesele viitoare de producţie, sunt investiţii. Locuinţele reprezintă investiţii deoarece asigură populaţiei servicii locative pe termen lung. Terenurile furnizează servicii pe perioade infinite de timp, astfel încât cumpărarea lor este investiţie.

Economiştii îşi concentrează atenţia asupra investiţiilor în formarea capitalului tehnic pe considerentul că acesta reprezintă premisa expansiunii afacerilor şi a creşterii economice.

FIGURA 3

Investiţiile brute şi investiţiile nete în formarea capitalului tehnic

Investiţiile brute în formarea capitalului tehnic Cumpărările de bunuri de capital tehnic fix Înlocuirea bunurilor de capital tehnic fix scoase din funcţiune Investiţiile de înlocuire

Creşterea stocului de bunuri de capital tehnic fix Investiţiile nete

Cumpărările minus consumul de bunuri de capital tehnic circulant Creşterea stocurilor de bunuri de capital tehnic circulant

Riscul investitional

Insa pina si in domeniul deciziilor investitionale apar riscurile, precum si in orice alt domeniu dupa cum afirma Schumpeter la ineputul secolului al xx-lea.

Agentii economici percep riscul ca pe un rezultat nefavorabil, o probabilitate a pierderii, atasatã însã unui câstig.În domeniul investitiilor, riscul este acceptat dacã se ompenseazã cu un câstig aditional ce poate fi anticipat cu o anumitã probabilitate.

In domeniul investiţiilor riscul poate fi definit ca orice situaţie in care nu se cunosc cu certitudine caracteristicile unui eveniment viitor, dar in care se cunosc cel puţin numărul de alternative posibile ale valorilor respective şi posibilitatea de apariţie a fiecăreia dintre ele.Abordarea riscului in investiţii este generată de corelaţia stransa care apare intre investiţie şi risc in procesul adoptării unei decizii de investiţii. Aceasta corelaţie este determinată de particularităţile investiţiei.

Exista legături clare intre dimensiunea riscurilor şi cea a caştigurilor aferente unei investiţii: cu cat sunt mai mari riscurile pe care un investitor şi le asumă, cu atat va fi mai mare caştigul aşteptat de acesta.Astfel, fiecare investitor incearcă să obţină cel mai ridicat nivel al caştigului pentru un anumit risc asumat dat sau să suporte cel mai mic risc posibil cu scopul obţinerii unui caştig determinat.

Avand in vedere că orice activitate este supusă riscului, se poate spune că existenţa inseşi

este o continuă asumare a unor riscuri. Pentru a putea cunoaşte aceste riscuri, o clasificare a lor este foarte utilă in abordarea riscului.

După tipul activităţii pot fi: riscul investirii reale şi riscul investirii financiare (riscuri

complicate).

Riscurile cu care se confruntă o firmă care investeşte sunt clasificate, in funcţie de

perspectiva din care sunt abordate, in macroriscuri şi microriscuri.

Macroriscurile sunt rezultatul evoluţiei intr-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri in care este localizată investiţia. In categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi:

riscul de ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă (market risk)

Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei şi proiectului propriu-zis şi / sau de insuficienta corelare intre particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă. In categoria microriscurilor intră majoritatea riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect:

riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobandă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.

Riscurile de investiţii in funcţie de nivelul la care se pot manifesta sunt:

1) Riscul de proiect se manifesta prin probabilitatea adoptării de soluţii eronate la

intocmirea proiectului, responsabilitatea fiind cel mai adesea in sarcina proiectantului.

Efectele unui asemenea risc pot fi identificate pe parcursul executării investiţiilor, cu ocazia recepţiei ori punerii in funcţiune a obiectivelor de investiţii sau, mai grav, chiar pe

parcursul perioadei de exploatare.Inlăturarea unor aspecte ale riscului de proiect presupune atragerea răspunderii proiectantului.

2) Riscul de firmă (de strategie) este dat de situaţia in care intreaga conduită de afaceri să devină inadecvată datorită concurentei sau uzurii morale. Poate apare fie datorita unor

factori interni, spre exemplu un management defectuos, fie datorita unor factorilor externi

care produc dezechilibre puternice in funcţionarea firmei. In acest caz se pot avea in vedere riscul de decontare, riscul datorat partenerului, riscul sistemic, riscul specific.

3) Riscul ramurii sau domeniului de activitate;

4) Risc regional,

5) Riscul de ţară. Acest tip de risc este dat in principal de performantele economice si

stabilitatea politica ale tarii. Este apreciat pe plan mondial de anumite organizaţii şi

publicaţii pe baza unor metodologii. Riscul de ţară poate fi privit şi ca un risc de neplată,

de nerecuperare de nerepatriere a capitalului investit de un investitor străin.