Tipologii ale întreprinzătorului

1. Definirea conceptului de întreprinzător. Evoluţia conceptului de întreprinzător.

Cuvântul "întreprinzător" derivă din verbul francez "entreprendre" care înseamnă a întreprinde, a se apuca de făcut ceva, a se angaja în ceva. În evul mediu definea persoana care se ocupa de comerţul exterior, organizator al paradelor, diferitor manifestaţii, persoană responsabilă de realizarea proiectelor mari privitor la construcţii şi producere.

Întreprinzătorul este recunoscut încă din secolul al XVIII-lea, când activitatea de asumare a riscului din economie a fost asociată de Richard Cantillon, în 1765, cu întreprinzător. Prin secolul 18 întreprinzător se numea persoana care activa în baza unui contract încheiat cu statul. Dacă el realizează prevederile cu cheltuieli mai mici apoi diferenţa îi revine lui. În 1876 Uoker – întreprinzător este un organizator al activităţii oamenilor. El obţine venit datorită capacităţilor sale personale.

În prezent, întreprinzător este considerată persoana care iniţiază sau preia o afacere, asumându-şi anumite riscuri pe care cei mai mulţi oameni obişnuiţi nu ar face-o, aplicând cunoştinţele fundamentale într-un mod cu totul original pentru a-şi asigura succesul afacerii.

Unii întreprinzători iniţiind propria afacere, angajează pe alţii să o administreze. Se consideră că întreprinzătorii se deosebesc de manageri prin aceea că sunt mai vârstnici, mai puţin educaţi şi îşi concentrează atenţia spre dezvoltare, în timp ce managerii sunt mai tineri, mai educaţi şi îşi concentrează atenţia spre profit.

Literatura de specialitate a identificat şase şcoli de gândire privind întreprinzătorul, grupate în două viziuni:

Viziunea macroeconomică prezintă o paleta largă de factori de succes sau eşec aflaţi în afara controlului întreprinzătorului, care determină intrarea sau nu în afaceri.

Şcoala de gândire de mediu se ocupă cu facturii externi care afectează stilul de viaţă al întreprinzătorilor potenţiali. Ea pune accent pe instituţiile şi valorile care formează un cadru de mediu sociopolitic ce influenţează dezvoltarea antreprenoriatului. De exemplu, atmosfera din familie, atitudinea rudelor, a prietenilor poate influenţa sau nu dorinţa de a deveni întreprinzător.

Şcoala de gândire financiară (a capitalului) - procesul de căutare a capitalului (iniţial sau de creştere).

Şcoala de gândire a mutaţiilor se concentrează asupra mutaţiilor realizate în societate. Există trei tipuri de mutaţii (schimbări) care îl pot determina pe individ să intre în afaceri:

- mutaţiile politice, determinate de schimbarea regimului, care au permis dezvoltarea antreprenoriatului.

- mutaţiile culturale, cum sunt excluderile pe bază de rasă, sex din unele activităţi, ceea ce determină întrarea indivizilor excluşi din aceste activităţi în afaceri;

- mutaţiile economice, care se referă la variaţiile economiei din cadrul ciclului economic. In perioadele de recesiune şi depresiune se înregistrează pierderi ale locurilor de muncă, ceea ce determină iniţierea de afaceri proprii de către cei care şi-au pierdut locurile de muncă în întreprinderile mari.

Viziunea microeconomică studiază factorii specifici antreprenoriatului şi care sunt deci sub controlul întreprinzătorului.

Şcoala trăsăturilor antreprenoriale se ocupă cu studiul oamenilor de succes şi identifică acele trăsături ce măresc şansele de reuşită în afaceri. În cadrul acestei şcoli există trei concepţii:

O primă concepţie pune accent pe calităţile personale ale întreprinzătorului. Pentru a fi sigur de reuşită, întreprinzătorul trebuie să fie, în acelaşi timp, un cuceritor, un organizator şi un "negociator". Unul din adepţii acestei concepţii este W.Sombart, care consideră că întreprinzătorul trebuie să posede următoarele calităţi:

- vivacitate de spirit, adică o judecată rapidă, o gândire perseverentă, distingerea elementelor esenţiale şi identificarea momentului favorabil;

- inteligenţă, respectiv să aibă o imaginaţie constructivă, idei şi proiecte de activitate;

- perspicacitate, respectiv cunoaşterea oamenilor, aprecierea corespunzătoare a colaboratorilor, supleţe şi forţă sugestivă.

Tipurile clasice de întreprinzători, după W. Sombart, sunt: proprietarul funciar, birocratul, speculatorul, negociantul şi manufacturierul.

O altă concepţie consideră că întreprinzătorul este persoana care realizează combinaţii noi. Această concepţie îşi are originea în lucrările lui J.Schumpeter care consideră că numai combinaţiile noi îl definesc pe întreprinzător. Sarcina întreprinzătorului constă în reformarea metodei de producţie prin introducerea de noi tehnologii de producere a bunurilor dar prin metode noi datorită descoperirii altor surse de resurse, ori pieţe noi. Schumpeter consideră că acesta trebuie să fie capabil să realizeze următoarele combinaţii noi: introducerea unor metode noi de producţie; cucerirea unui nou segment de piaţă, utilizarea unei noi surse de materii prime; realizarea unei organizări noi a întreprinderii. Ford, de exemplu, nu a inventat nici automobilul nici diviziunea muncii, însă a aplicat diviziunea muncii la producţia de automobile într-un nou mod: linia de asamblare, folosind astfel informaţii general valabile pentru a face ceva nou.

In sfârşit, o altă concepţie pune accent pe motivare individuală a întreprinzătorului. Din aceasta perspectivă, motivele individuale constituie un element esenţial al actului de a întreprinde, ele constituie cauza iniţială, punctul de plecare, motoul personal.