Trăsături definitorii ale abordărilor federaliste

Scurt istoric al Uniunii Europene

De-a lungul timpului, din dorinţa de unificare pe diferite planuri au luat naştere diverse organizaţii care au încercat să îndeplinească aceste aspiraţii. Aşadar, la baza Uniunii Europene de astăzi stă iniţiativa instituirii Pieţei Comune de la data de 25 martie 1957 odată cu semnarea Tratatului de la Roma de către cele şase state fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), “înteleasă ca o comunitate a ţărilor vest-europene independente din punct de vedere politic, care şi-au unit, prin acorduri formale, pieţele naţionale într-un sistem comercial, agricol şi industrial unic” . Începând cu compunerea celor trei comunităţi de bază, şi anume Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) în anul 1951, Comunitatea Economică Europenă (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM) în 1958, a început cursa spre o Europă unificată. Denumirea de “Uniune Europeană” a fost definitivată abia cu ocazia semnării Tratatului privind Uniunea Europeană din decembrie 1991, de la Maastricht, intrat în vigoare cu doi ani mai tarziu, în noiembrie 1993. Acest tratat adaugă Uniunii noi domenii de activitate, printre care şi cel de cooperare între structurile comunitare integrate existente.

Istoria U.E nu se limitează numai la cele şase ţări fondatoare, căci, în trecutul ei, au existat mai multe valuri de integrare a statelor doritoare de unitate. Aşa că, până în prezent, Uniunea Europeană cuprinde 27 de state, iar încă trei sunt acum pe lista de aşteptare.

Ca şi formă de organizare, Uniunea Europeană este caracterizată de o viziune unică asupra concepţiilor de organizare statală. Conform site-ului oficial, www.europa.eu , aceasta nu este nici federaţie, dar nici nu are la bază reglementări exclusive ale interguvernamentalismului, căci „ţările care formează UE (statele membre) rămân naţiuni independente şi suverane care îşi exercită însă în comun o parte din suveranitate pentru a dobândi, la nivel mondial, o putere şi o influenţă pe care nu le-ar obţine dacă ar acţiona pe cont propriu”.

Federalismul – definiţie şi concept

În vederea parcurgerii etapelor premergătoare realizării acestui eseu, consider că este necesară, mai întâi de toate, definirea şi încadrarea termenului de federalism. Astfel, un stat care adoptă reglementări federale are la bază mai multe state, sub diverse denumiri, între care să existe cooperare în ceea ce priveşte împărţirea competenţelor. „Statul federal depăşeşte deci descentralizarea sau regionalizarea, trecând într-o fază a divizării verticale a puterii superioare, căci ea priveşte acum nu competenţa administrativă, ca în statul unitar descentralizat sau competenţa legislativă limitată a statului regional, ci competenţa generală de a crea dreptul, de a crea ordine juridică integrală, bazată pe o Constituţie proprie, deci pe o putere constituantă” .

Ca şi trăsături proprii se are în vedere acoperirea a cel puţin trei aspecte: unitate pe plan internaţional, diversitate în domenii precum cel constituţional şi cel juridic privite din plan intern şi, nu în ultimul rând, grija pentru raporturile ce se stabilesc între federaţie şi statele care îi sunt membre. De asemenea, trebuie să amintesc de cele trei principii la fel de importante. Ele sunt: principiul suprapunerii a două nivele statale, dar şi a două ordini juridice din care rezultă o relaţie a ordinilor constituţionale şi a celor legislative; principiul autonomiei, conform căruia statele membre sunt libere strict în a-şi decide relaţiile dintre ele şi în stabilirea structurii de guvernare proprii fără a rupe contactul cu statul federal; principiul participării statelor componente la procesul general de guvernare.

Federalismul în lume

Tema de bază a acestui eseu dezbate însăşi problema extinderii alarmante a Uniunii Europene, esenţialmente privită ca un fenomen benefic ei, având în vedere faptul că statele noi integrate în componenţa sa vor da dovadă de dezvoltare şi evoluţie. Acest lucru fiind deosebit de necesar gândindu-ne la prosperitatea Comunităţii Europene. Însă ce ne facem cu schimbările ce nu vor întârzia să apară? Aici fac referire la ceea ce stă la baza caracteristicii iniţiale a structurii Uniunii, căci la începuturile sale, adoptând interguvernamentalismul, acesta, datorită apariţiei continue a multiplelor şi, mai ales, diversificatelor puncte de vedere şi interese ale noilor membrii, va ceda, deci, sub greutatea gradului ridicat de eterogenitate.

De aceea federalismul apare ca soluţie alternativă a problemelor actuale pe care le întâmpină Uniunea Europeană. Pentru a vedea foloasele acestui tip de sistem putem face o scurtă incursiune asupra federalismului din Statele Unite ale Americii. Acesta iese în evidenţă prin duplicarea puterii. Astfel, organismul bicameral este reprezentat, pe de-o parte, de cei ce aduc interesele şi problemele cetăţenilor tuturor statelor spre a fi dezbătute printr-un număr de reprezentanţi raportat la populaţia din fiecare stat, şi, pe de altă parte, de senatorii desemnaţi de fiecare stat în parte.