Designul Auto

Capitolul 1

Estetica marfurilor – notiuni teoretice

Pretutindeni, în secolul nostru, apare evidentă preocuparea ca obiectul cu destinaţie practică să fie şi frumos.

Astăzi produsul este considerat a fi nu numai o entitate fizică, dar şi psihologică în acelaşi timp. Extinderea coordonatelor sale, mult dincolo de conturul său material propriu-zis, este determinată de procesul de diversificare şi nuanţare a necesităţilor de consum. Această diversificare atrage după sine o segmentare mai profundă a cererii, segmentare ce duce, inevitabil, la o diversificare a produselor oferite.

Îndeosebi bunurile care sunt destinate să satisfacă nevoi legate de respectul de sine şi poziţionarea în societate posedă o dimensiune psihologică. Ele se deosebesc în special prin stil şi se supun sau se impun cu ajutorul modei. Cumpărarea anumitor tipuri noi de aparate de uz îndelungat, achiziţionarea unui automobil sau procurarea unor bunuri de uz curent pot fi alte exemple de instrumentalizare a unor simboluri de comunicaţie.

Diferenţierea implică o multitudine de soluţii de design şi de finalizare estetică, modificări, mode, stiluri, reluări ale procesului de design şi variaţii ale acestuia în cadrul unei game de produse, ce poate fi astfel propusă unor segmente de piaţă diferite.

Funcţia, forma, structura, linia, desenul, ornamentul, stilul, culoarea, simetria, proporţia, armonia şi contrastul, constituie categorii estetice cu ajutorul cărora se apreciază, sub raport estetic, mărfurile.

Funcţia acestor produse intră într-un complex al proprietăţilor funcţionale în strânsă corelaţie cu utilitatea. Se stabilesc raporturi între proprietăţile funcţionale, forma produselor, structura lor şi materialele din care sunt executate.

Folosirea corespunzătoare a elementelor decorative, linii, desen, ornament, culori, înfrumuseţează obiectele care pot primi aprecierea estetică.

Concordanţa şi coeziunea elementelor menţionate, asocierea formei şi funcţiei, formează un ansamblu armonios care reuneşte toate eforturile depuse pentru realizarea estetică a mărfurilor.

Forma este un element esenţial în producţia bunurilor de larg consum, fiind generată, în primul rând, de structura materialului (compoziţie), de funcţionalitate şi utilitate.

Forma produselor fiind accesibilă pentru percepţie devine atribut nedespărţit al valorii lui, un purtător de informaţii asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o reacţie emoţională conştientă sau inconştientă, prin care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma atrage sau respinge, place sau displace.

Forma apare ca o caracteristică distinctă a obiectelor, reflectând valoarea lor socială, iar valoarea care îşi găseşte expresia în formă devine o valoare estetică.

Pentru ca forma unui obiect util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia să corespundă obiectului, construcţiei, materialului, tehnologiei de fabricaţie.

Forma exprimă veridic conţinutul. Datorită experienţei, dezvoltării tehnicii şi diversificării produselor, precum şi sensibilităţii omului, formele au evoluat spre simplitate şi frumos. În general, ele sunt raţionale şi au o linie elegantă. Formele geometrice şi aerodinamice înlocuiesc formele convenţionale, creând o atmosferă modernă şi plăcută.

Uneori, însă, forma capătă în mod necesar un caracter complex care, după părerea specialiştilor, poate fi şi el uşor perceput, existând o mare experienţă a psihicului uman în perceperea unor informaţii complicate. Forma complexă trebuie să fie însă cât se poate de logică, inteligibilă, reducând la minimum intensitatea efortului percepţiei.

Conform studiilor psihologilor, principalul element ce determină atractivitatea vizuală faţă de forma unui obiect nu este reprezentat de complexitatea intrinsecă a acestuia, ci de complexitatea percepţiei observatorului. Astfel, un produs care este de fapt complex poate fi perceput ca fiind mai simplu pentru cei care sunt obişnuiţi cu el. De asemenea, expunerea repetată a unui obiect complex îl poate face atractiv pe măsură ce devine familiar.

Forma exterioară a produselor este condiţionată de structura internă a materialelor din care sunt constituite. Din această cauză, obţinerea formelor estetice comportă un proces complex determinat de conturarea anumitor structuri de conţinut, de anumite raporturi dintre diversele planuri, linii şi suprafeţe, de anumite volume. Aceasta face ca însăşi aprecierea estetică a formelor să fie relativ mai complexă decât în cazul culorilor, spre exemplu.

Echilibrul dintre funcţie-formă-structură este o necesitate de care se ţine seama permanent la proiectarea produselor. În acest echilibru, funcţia exprimă destinaţia produsului (scopul pentru care este fabricat), forma exprimă configuraţia în care obiectul apare ca produs al muncii omeneşti, ca marfă, iar structura exprimă modul cum este dispusă materia, aranjamentul şi coeziunea moleculelor, în vederea alcătuirii ei.

Structura reprezintă, în general, totalitatea relaţiilor care există între elementele sau părţile din constituţia unui corp sau unui întreg organizat. Structura materialelor din care sunt modelate formele de produse industriale este complexă. Ea poate fi: cristalină, amorfă, macromoleculară, fibroasă, compactă, poroasă, omogenă, eterogenă etc. Între aceste structuri nu există o limită strictă. Materialele pot avea în acelaşi timp structură macromoleculară, fibroasă, poroasă (de exemplu, materialele textile) sau structură cristalină, compactă (de exemplu, metalele).

Trebuie reţinut faptul că structura materialelor determină nu numai modelarea formelor produselor, dar şi o serie întreagă de proprietăţi ale lor.

Calitatea materialului utilizat la modelarea formei joacă un rol principal în zilele noastre, mai ales în cazul materialelor decorative, care posedă ele însele proprietăţi estetice. Mult timp, estetica nu a luat în considerare problema materialului, existând convingerea că materialul ar aparţine tehnologiei şi nu esteticii propriu-zise. Materialul valorează de la un produs la altul prin el însuşi, deoarece are la bază o serie de valorificări anterioare prelucrării artistice. El prezintă diferite proprietăţi care se pot evalua din punct de vedere estetic: structură, textură, culoare, destinaţie, strălucire, fineţe etc.

Linia delimitează şi circumscrie toate obiectele vizibile, producând o infinită diversitate de forme. Linia poate avea conotaţii multiple în funcţie de traiectorie, lungime, grosime, poziţie, grupare, succesiune, amplasare. Se evidenţiază, ca importanţă în raport cu forma obiectelor, liniile drepte şi liniile circulare.

În general, liniile drepte sunt supuse legilor proporţilor, care determină armonia; în acelaşi timp, au cea mai mică valoare ornamentală. Ele pot fi subţiri sau groase.

Liniile subţiri sunt mai flexibile, mai suple, un mijloc de expresie a mişcării; liniile groase sunt mai rigide şi mai greoaie.