Metoda scorurilor

Metoda scorurilor

Scorul (metoda scoring) reprezintă o metodă bazată pe analiza discriminantă; cu această metodă, frecvent, se operează în mediul extern al întreprinderii, de regulă în bănci. Funcţia „scor” reprezintă o funcţie construită pe baza unui număr de rate (de exemplu, ultima funcţie scor elaborată de Banca Franţei se întemeiază pe 19 rate, iar valorile ei au la bază observări în timp, pe un număr foarte mare de întreprinderi) şi a semnificaţiei acestora în definirea sănătăţii financiare a întreprinderii.

Primele lucrări privind metoda scorurilor au fost realizate în SUA între anii 1966 şi 1968 iar în Franţa, spre sfîrşitul anilor 1970.

Funcţia scor reprezintă o funcţie construită pe baza unui anumit număr de rate şi a semnificaţiei acestora în definirea sănătăţii financiare a firmei.

Funcţia scor se notează Z şi are forma:

unde:

x1,...,xn – reprezintă ratele luate în calcul;

a,b,...,z – sunt coeficienţii de ponderare ai ratelor.

În teoria şi practica internaţională, funcţiile scor sunt foarte apreciate şi utilizate întrucît ele au un grad ridicat de predicţie, indicînd – la nivelul firmei – gradul de vulnerabilitate al acesteia.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan şi Holder, Loeb şi Portier (vezi capitolul Analiza riscului).

Metoda “scoring” are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Metoda se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăţi financiare şi un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabileşte o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinaţie liniară de rate care să permită diferenţierea celor două grupuri de întreprinderi.

Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obţine pentru fiecare întreprindere un scor “Z”, funcţie liniară de un ansamblu de rate. Distribuţia diferitelor scoruri permite distingerea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.

Analiza deciziei la producător în condiţii de concurenţă perfectă

Producătorul trebuie să hotărască nivelul (volumul) producţiei sale, şi în acelaşi timp, metoda de producţie utilizată. Evident trebuie precizat faptul că există distincţie între decizia pe termen lung şi cea pe termen scurt şi anume în ceea ce priveşte numărul de restricţii care apar. Pentru a lua această dublă hotărîre, el trebuie să cunoască:

a) cantitatea totală a resurselor, volumul bugetului de care dispune pentru perioada cercetată, notat cu C;

b) preţurile pe piaţa factorilor pr1 şi pr2.

C, pr1 şi pr2 exprimate în unităţi monetare sunt, deci, date exogene pentru agentul economic considerat, în momentul în care se ia decizia. Desigur, acţiunile sale anterioare au putut avea un rol în determinarea totalului C al resurselor de care dispune astăzi; C depinde, într adevăr, de beneficiile, de profiturile anterioare. Dar, în momentul în care se ia hotărîrea, C este o mărime dată. În ceea ce priveşte preţurile factorilor, acestea scapă integral controlului producătorului, în condiţii de concurenţă perfectă agenţii economici preluînd preţurile pieţei.

Posibilităţile de alegere ale producătorului se vor manifesta pornind de la compararea graficului izocuantelor cu dreapta bugetului sau dreapta izocostului.

Presupunem că producătorul va utiliza cantităţile r1 şi r2 din fiecare din cei 2 factori.

Avem: = >

aceasta este ecuaţia unei drepte a cărei pantă negativă este definită de structura preţurilor, prin raportul .

Obţinem:

Prin construcţie orice punct al dreptei reprezintă o cheltuială egală, dar cu o repartizare diferită între r1 şi r2.

În concluzie, se pun următoarele probleme privind decizia optimă a nivelului de activitate, decizie ce trebuie fundamentată de producător pentru a realiza:

a)o producţie(fizică) maximă în condiţiile bugetului de cheltuieli fixat C;

b)un nivel minim al cheltuielilor pentru a asigura un nivel fixat al producţiei , Q0;

c)profitul maxim, cunoscînd că pe piaţa produsului realizat, preţul pieţei pentru fiecare unitate de produs este p, iar pe piaţa factorilor preţurile sunt pr1, respectiv pr2.

Deoarece modul de abordare a celor trei cazuri este asemănător conducînd la obţinerea aceloraşi legităţi economice va fi tratat doar primul scenariu.