Blocaje ale comunicării

1)Perturbări în comunicarea didactică

Comunicarea didactică, ca şi comunicarea generală interumană, este supusă unor perturbări numeroase şi variate. Aceste perturbari se clasifica astfel:

a) blocaje determinate de caracteristicile persoanei angajate în comunicarea didactică (profesorul pe de o parte, elevul pe de alta);

b) blocaje determinate de relaţiile social-valorice existente între participanţii la relaţia de comunicare-didactică;

c) blocaje determinate de particularităţile domeniului în care se realizează comunicarea didactică

2) Perturbări psihologice

În drumul parcurs de mesajul ştiinţific de la persoana-emiţător la persoana-receptor se produc multe pierderi ale stării iniţiale a acestuia. Mai întâi, reţinem că înţelegerea mesajului de către elevi este dependentă de inteligenţa şi capacitatea de înţelegere a acestora, precum şi de cultura lor. Elevii cu un IQ mic nu vor putea recepţiona, în mod adecvat, cunoştinţele care li se predau, capacităţile lor cognitive mediocre reprezentând un factor blocant manifestat în relaţia de comunicare cu profesorul.

Există, apoi, elevi care nu au suficientă încredere în capacităţile personale, timizi, indecişi, care nu se pot implica în suficientă măsură în sarcina didactică. Aceştia necesită o intervenţie plină de tact pedagogic pentru creşterea încrederii în ei înşişi. Oboseala, diferitele deficienţe (fizice, senzoriale etc.) produc şi ele perturbări în comunicarea didactică.

La nivelul persoanei-receptor (elevi) pot apărea situaţii de neatenţie, apatie, rumoare, fenomene perturbatoare care pot fi înlăturate printr-o atitudine fermă din partea profesorului (emiţător), dar plină de atenţie şi respect faţă de elevi (receptori) pentru că altfel, dacă în relaţia de comunicare profesor-elev nu există, o „încărcătură afectivă adecvată” elevii pot manifesta

atitudini de retragere, de evitare, chiar de opoziţie.

Alte perturbări se produc în comunicarea didactică datorită profesorului. S-a scris mult şi pe această temă. Se relevă lacunele în predare, care nu întotdeauna satisfac principiul accesibilităţii. Sunt profesori care realizează o comunicare abstractă, insuficient adaptată la nivelul de înţelegere al elevilor. Superficialitatea în pregătirea sarcinilor didactice, graba, neatenţia se repercutează negativ asupra relaţiei de comunicare. La fel, trăsăturile negative de personalitate, cum sunt narcisismul, încăpăţânarea, apatia, autoritarismul. Este necesar ca educatorul să considere autoritatea supremă, pentru că el se va condamna astfel, în comunicarea sa cu elevul, la „un soi de monolog teatral”.

În clasă elevii nu trebuie să se simtă nişte victime. Este corect ca ei să trăiască sentimente de securitate şi de afecţiune. Marchand (1956) descrie astfel profesorul model: „El se profilează în faţa elevilor ca un exemplu, nu abstract şi impersonal, ci concret, direct pentru fiecare elev. El este un exemplu de eroism şi curaj pentru copilul pe care îl ştie înfricoşat şi şovăielnic; un exemplu de modestie pentru cel care se arată prea orgolios; un exemplu de iubire dezinteresată pentru cel pe care îl bănuieşte lacom; ... este un singur şi de neînlocuit exemplu. El poate să adopte această atitudine numai pentru că nutreşte faţă de elevii săi cea mai deplină dragoste, plămădită din abnegaţie şi uitare de sine”

3) Perturbări de natură social-valorică

În această categorie este menţionat, în primul rând , conflictul deautoritate, de care am mai vorbit. Profesorul este considerat autoritate epistemică, pentru că el stăpâneşte mai bine un domeniu. Elevul este doar cel care beneficiază sau nu beneficiază de autoritatea cognitivă a profesorului său. Dacă elevii îl consideră pe profesor ca autoritate ştiinţifică reală şi autentică atunci comunicarea cu el va fi benefică, îi va apropia pe elevi de educator pentru a afla de la el cât mai multe informaţii în legătură cu o problemă sau alta. Dacă însă profesorul respective va fi considerat autoritate excesivă, care, prin caracteristicile lui, de personalitate, imprimă teamă, datorită căreia elevii nu-şi pot permite analize şi păreri proprii, atunci apare conflictul de autoritate care provoacă distorsiuni în comunicarea didactică. Se ştie că atunci când elevul resimte autoritatea educatorului ca apăsătoare şi dominatoare, el va fi copleşit de trăiri negative, se va simţi ameninţat, va fi descurajat şi va fi cuprins de teamă şi îngrijorare pentru situaţia lui şcolară, fiind astfel determinat să nu recepţioneze, în mod adecvat, mesajele transmise prin

comunicarea didactică.

Sălăvăstru prezintă şi o altă categorie de perturbări sau obstacole în comunicarea didactică, care ţin de natura relaţiilor valorice ale partenerilor acestui tip de comunicare. Astfel de perturbări sau conflicte valorice pot fi legate de valorile morale, estetice sau de cele existente la nivelul vieţii în comun. Conflictele de natură morală, precizează autoarea, îşi au originea în mediul familial din care provine elevul. Dacă profesorul nu va reuşi ca în decursul comunicării să-I determine pe elevi să înţeleagă valorile autentice atunci mesajele educaţionale vor avea mult de suferit. Tot astfel, şcoala, educaţia sunt opere de dirijare socială, care pun accentul pe acţiunile normate şi pe respectarea normelor. Unii elevi însă resimt aceste cerinţe ca atentate la libertăţile individului, ca restricţii. „Relaţia dialogică profesor-elev este profund afectată atunci când elevul percepe cerinţele şcolare ca strategii de constrângere a individului pentru a adopta anumite comportamente” (D. Sălăvăstru, 2004, p. 214).