Comunicarea Nonverbală

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Toate definiţiile date comunicării umane, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, societăţilor, culturilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.

Pentru a exterioriza sentimentele şi nevoile lor, oamenii au comunicat mai întâi cu corpul. Pornind de la cele mai simple coduri gestuale şi vocale, întipărite în structura sa fizică, fiinţa umană şi-a extins şi diversificat enorm o serie întreagă de mijloace nonverbale de transmitere a mesajelor: muzică, dans, tam-tam, semnale fumigene, desene şi alte forme de simboluri grafice, care au condus în cele din urmă la pictograme şi mai apoi la ideograme, a căror importanţă rezidă în faptul că aici omul a asociat pentru prima oară reprezentarea unui obiect cu o idee abstractă.

Comunicarea nonverbală se realizează prin intermediul mijloacelor nonverbale, printre acestea mai amplu abordate şi investigate fiind: corpul uman, spaţiul (sau teritoriul) şi imaginea.

Comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală; astfel, profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanţa unei anumite părţi din mesaj din ceea ce transmite, în timpul orelor, cursanţilor săi.

Comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale; atunci când, spre exemplu, trebuie să efectuăm o critică, un zâmbet care contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o admosferă pozitivă sau relaxantă, care să facă – aparent paradoxal – critica mai eficientă în urmarirea scopurilor acesteia privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei mustrate. Elemente ale comunicării nonverbale pot să substituie aspecte ale comunicării verbale (spre exemplu, atunci când printr-un gest profesorul îi indică unui elev să răspundă).

1.LIMBAJUL CORPULUI

Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei, mişcarea corpului (gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă.

1.1.EXPRESIA FEŢEI

Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii, etc.).

Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens în timpul comunicării. Se consideră, de exemplu, că într-o conversaţie cu o femeie, ceea ce exprimă ochii este mult mai important decât ceea ce exprimă cuvintele.

1.1.1.Mimica este acea parte a feţei noastre care comunică: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, surpriză; nas încreţit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse – nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.

1.1.2.Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.

1.1.3.Privirea

Se spune că ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim şi suntem priviţi are legătură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi prietenie.

Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire insistentă şi continuă deranjează.