Limbajul

1. Noţiuni generale despre limbaj şi limbǎ

Limbajul este un fenomen deosebit de complex, care a preocupat de multǎ vreme pe o oamenii de ştiinţǎ din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelenţǎ psihologic, limbajul este, în primul rând, obiectul de cercetare al psihologiei, dar, în studiile lor, psihologii se sprijinǎ pe date oferite de alte domenii precum anatomia, fiziologia, lingvistica, logica, fizica (acusticǎ), iar în ultima vreme teoria imformaţiei, cibernetica etc.

Construind una din manifestǎrile esenţiale ale vieţii psihice a omului, limbajul este totodatǎ una dintre trǎsǎturile sale caracteristice, distinctive în raport cu celelalte vieţuitoare. Omul este singura fiinţǎ vorbitoare. Fǎrǎ limbaj nu poate fi conceputǎ nici existenţa omului ca fiinţǎ socialǎ, nici existenţb societǎţii însǎşi. Trǎind şi mucind în societate, oamenii sunt nevoiţî sǎ intre în relaţii unii cu ceilalţi. Coordonarea activitǎţii colective presupune aşadar posibilitatea comunicǎrii reciproce între oameni. În procesul comunicǎrii oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care unele sunt nonverbale (acţiuni concrete cu obiectele, gesturi, mimicǎ etc.), iar altele sunt verbale (sonore şi grafice). Datoritǎ unor imprejurǎri specifice, mijloacele verbal, mai ales cele sonore, au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumanǎ. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limbǎ, care este prezent numai în societatea umanǎ.

Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. În accepţia sa strictǎ, termenul de limbaj se referǎ numai la comunicarea verbalǎ. Nu putem pune pe acelaşi plan comunicarea realizatǎ la nivelul limbajului verbal, modalitǎţile nonverbale de comunicare utilizate de om şi, cu atât mai puţin, modalitǎţile elementare de comunicare existente în lumea animalǎ. Deşi toate aceste procese prezintǎ elemente comune, transmiterea unor informaţii dintr-un loc în altul sau de la un individ la altul, fenomenul comunicǎrii se desfǎşoarǎ la niveluri calitativ diferite.

Deşi limbajul se aflǎ în relaţii strânse cu toate procesele şi însuşirile psihice ale omului, inclusiv cu cele mai simple, senzaţiile şi percepţiile, cercetǎrile psihologice au stabilit cǎ principalul conţinut al comunicǎrii verbale îl formeazǎ gândirea. În procesul limbajului sunt vehiculate cu ajutorul unitǎţilor lingvistice (cuvinte, propoziţii, fraze), în primul rând, noţiunile, judecǎţile, raţionamentele, idei, altfel spus, conţinutul abstractizat şi generalizat al reflectǎrii realitǎţii obiective în minte omului.

Cercetǎrile ştiinţifice au demonstrat cǎ omul nu poate gândi fǎrǎ sǎ foloseascǎ mijloacele lingvistice. Mecanismele gândirii umane normale sunt în esenţǎ mecanisme verbale. Asta nu înseamnǎ ca mecanismele verbale epuizeazǎ în întregime conţinutul gândirii sau cǎ gândirea epuizeazǎ în întregime conţinutul comunicǎrii verbale. Trebuie avut în vedere fapul cǎ gândirea se sprijnǎ în permanenţǎ pe elementele intuitive, senzoriale şi cǎ opereazǎ nu numai cu noţiuni, ci şi cu reprezentǎri mai mult sau mai puţin generale. De asemenea trebuie avut în vedere şi faptul cǎ prin limbaj se comunicǎ nu numai conţinutul noţional, de idei al gândirii, ci şi conţinutul altor procese psihice, percepţii, reprezentǎri, memorie, sentimente etc.. Astfel, putem defini mai complet limbajul verbal ca activitate specific umanǎ prin care, cu ajutorul limbii, se realizeazǎ, pe de o parte, comunicarea verbalǎ dintre indivizi, iar, pe de altǎ parte, gândirea verbalǎ, noţionalǎ a omului.

2. Originea limbi şi limbajului

Oamenii de ştiinţǎ au descris variate mijloace şi modalitǎţi de comunicare, semnalizare, la numeroase specii de animale care duc o viaţǎ de gup, începând cu treptele inferioare ale scǎrii zoologice, mai ales la insecte, pǎsǎri, pânǎ la mamiferele cele mai apropiate de om, îndeosebi primatele. S-a constat cǎ semnalele utilizate de animale pot fi de naturǎ sonorǎ, vizualǎ, motricǎ, olfactivǎ etc., implicând activitatea diferitelor sisteme aferente şi eferente în emiterea şi recepţionarea lor. În funcţie de condiţiile concrete de viaţǎ şi de particularitǎţile biologice ale vieţuitoarelor, la diferite specii predominǎ unul sau altul dintre aceste mijloace de semnalizare.

Oricât de spectaculoase ar fi „demonstraţiile” în legǎturǎ cu „capacitǎţile verbale” ale unor animale, cercetǎrile au relevat cu certitudine cǎ limbajul, în sesnul strict al cuvântului, nu se gǎsesc la nici o specie de animale. Nu este vorba atât de aspectul exterior, fonetic al limbajului, cât de latura sa de conţinut noţional, semantic. „obstacolul care-l împiedicǎ pe cimpazeu sǎ înveţe sǎ vorbeascǎ este un obstacol legat de latura semanticǎ, nu foneticǎ a limbii. Cimpanzeul nu dispune pur şi simplu de mecanismul care i-ar permite sǎ transforme sunetele auzite de el într-un punct de plecare pentru gruparea propriilor sale idei sau sǎ le converteascǎ într-o modalitate complexǎ de conduitǎ” (Ibidem, p.92). Numai omul posedǎ un asemenea „mecanism”, adicǎ o anumitǎ structurǎ morfologicǎ şi funcţionalǎ a creierului şi a organelor verbale, precum şi un anumit nivel de dezvoltare a funcţiilor intelectuale.

La animale comunicarea rǎmâne în întregime în limitele elementului biologic. La om, sfera biologicului a fost depǎşitǎ, printre altele datoritǎ contribuţiei masive a limbii. Conştiinţa socialǎ, proprie numai omului, a apǎrut o datǎ cu limba (K.Marx). spre deosebire de animale, la care cunoaşterea realitǎţii este directǎ, având la bazǎ experienţa individualǎ (adǎugatǎ la experienţa instinctualǎ a speciei), omul reflectǎ realitatea obiectivǎ în mod mijlocit, prin prisma experienţei sociale, pe care şi-o însuşeşte cu ajutorul limbajului. Saltul calitativ uriaş pe care l-a înregistrat procesul comunicǎrii la nivelul limbajului s-a realizat treptat. Evoluţia şi perfecţionarea continuǎ a comunicǎrii la animale a pregǎtit fundamentul biologic, sistemul nervos, aparatul verbal, al apariţiei şi dezvoltǎrii limbii şi a limbajului la om.

La omul primitiv, în perioada iniţialǎ a dezvoltǎrii societǎţii umane, acţiunile de muncǎ, cu unelte rudimentar confecţionate, erau ondisolubil legate de obiectul muncii; totodatǎ omul emitea anumite complexe sonore, care însoţeau activitatea de muncǎ. Trebuie reţinut cǎ, în aceastǎ etapǎ, acţiunile de muncǎ împreunǎ cu reacţiile sonore erau implicate, pe de o parte, efectiv în procesul muncii, iar, pe de altǎ parte, în realizarea comunicǎrii dintre membrii colectivului primitiv de oameni. Deci, acţiunile de muncǎ, însoţite de sunete caracteristice, şi comunicarea formeazǎ la început un proces unitar nediferenţiat. Cu timpul, acest proces unitar se scindeazǎ şi se diferenţiazǎ. Funcţia comunicativǎ a mişcǎrilor de muncǎ şi a reacţiilor sonore, derivatǎ din duncţia productivǎ, dobândeşte o relativǎ independenţǎ.